Mama și muritul de foame
Probabil și alții se confruntă cu chestia asta. Mie mi-e ciudat, recunosc, dar având în vedere că ea m-a crescut mai independentă de felul meu, să o prind acuma, la 24 de ani de la presupusa-tăiere a cordonului ombilical că-mi suflă în ceafă e groaznic.
Maică-mea, că e evident din titlu că despre ea este vorba. Femeia are o obsesie cu muritul de foame. Nu știu ce traume din copilărie are, dar întodeauna mă întreba și mă întreabă și acum dacă am mâncat sau dacă avem de mâncare. Bun, trecând peste faptul că eu nu par tocmai muritoare de foame (cine mă cunoaște, știe), de fiecare dată când ajung la ea încearcă să mă combine cu sarsanale de mâncare. Nu-i genul meu să procedez așa, deci nu-i iese. Așa că probabil mă stalk-uiește (ideea mi-a venit fix în timp ce scriam!).
Am și explicația, că nu aduc acuzații nefondate . 
Întro-o zi, în zona pe care o împărțim (yes, I am that lucky 
) mă întâlnesc cu maică-mea. Eu mergeam de la lucru la cumpărături, ea de acasă la cumpărături. Evident, ca o fiică bună ce sunt, m-am oferit să o ajut. I-am cărat plasele și treburi din-astea. La un moment dat, mă pun eu la coadă la un magazin de cartier ca să cumpăr o banală bucată de brânză. Mama stătea cuminte lângă coadă și claaaaaar asculta să vadă ce frumos grăiește fiică-sa și ce bine educată e. Cer eu juma’ de kil, la care vânzătoarea îmi zice ”800 de grame”. Eu repet ca papagalul – ”Nu, jumătate de kilogram, vă rog!”. Și cine credeți că apare atunci în scenă și îmi suflă duios în ureche???
”Oana, dacă nu ai bani, îți dau eu, că nu vreau să muriți de foame…”
Trollii de pe mes
Săptămâna asta e plină de hate-post-uri, se pare ).
Nu a fost cu intenție, dar dacă tot m-am lovit de oameni care mă irită și situații ridicole, măcar să știți și voi, nu?
Nu știu ce se întâmplă (faptul că am mailul făcut public, oare…?) în ultimul timp dar sunt invadată de trolli pe mes. Da, încă folosesc anticul sistem de comunicare de la yahoo, știu că-s cu câteva sute de ani în urmă. Dar având în vedere că cele maxim 5 persoane cu care chiar comunic sunt acolo și îmi văd automat și toate mailurile sunt motive suficiente să nu mă las de el.
Asta până se întâmplă să dau de câte un idiot care încă se crede pe vremea mirc-ului sau câte o frustrată care n-are viață și are impresia că dacă îmi irosește mie timpul o să fie bine.
Așa am reușit să categorisesc trolii de mes în două mari categorii:
- trollul în căutare de pereche – este bărbat în căutare de parteneră. Nu a evoluat prea mult de la asl pls, doar a învățat să ceară aceleași date în alte formule. Cu alte dume, la fel de penibile și răsuflate. Pe la 26-27-28 de ani, un bărbat ar trebui să se prindă rapid atunci când cineva încearcă să îi facă vânt. Well, trollul ăsta nu se prinde. El o ține pe a lui și vine cu povește vânătorești.
- penibila fără viață – este o fată care se plictisește și probabil nu pune mâna pe o carte pentru că nu știe să citească decât pe silabe. Scrie cu incredibil de multe greșeli gramaticale și are o poveste de viață sfâșietoare. Dramă în toată regula. Dacă nu îi acorzi atenție 100% se transformă într-un demon venit cu primul express din iad și-ți urează să-ți crape ficații-n tine și să te mânce viermii. Și altele, dar mă abțin pentru că evit să fac descrieri ale aparatelor reproducătoare pe blog.
De ce intru în discuție cu oamenii ăștia? Pentru că în ultimii ani m-am educat să vorbesc frumos și să aflu ce vor oamenii, nu să dau direct ignore. Evident, o să schimb iar foaia și renunț la diplomație. Recomandabil ar fi să renunț la yahoo messenger, dar old habits die hard.
Eu cu cine votez?
Ok, n-am idee cu cine votez, dar știu sigur cu cine NU votez.
Cu candidatul independent la primăria Timișoara, domnul (wannabe) Ioan Gârboni. Să vă zic și de ce.
Vin vineri acasă, proaspătă ca o floare și scot din poștă bălăriile care mă așteptau. Printre ele, un manifest semnat de domnul în cauză. Hmmm, cam lung pentru majoritatea cetățenilor, dar cum eu îs unul model, să-l citesc, zic.
În următoarele 15 secunde (da, citesc foarte repede) îmi venea să mă închin cu ambele mâini. Am aflat de la domnul Ioan (și Coriolan) Gârboni, că Timișoara, orașul din România (țara în care el candidează, da?) este singurul oraș normal. Singurul ferit de eșecuri, singurul ferit de corupție (deocamdată, zice dânsul și eu râd pe sub mustăți citind printre rânduri).
Bucureștenii, adică acei locuitori ai capitalei țării din care face parte orașul din care el candidează sunt, atenție, here comes the fun part, MITICI. Pam-pam! Mai mult, sunt ”mitici din Obor”. Și nu ne iubesc. Yeah, yeah, Timișoara’s got no lovin’ from Miticville, potrivit domnului catindat.
Tot potrivit domnului Ioan Gârboni, Timișoara mai e definită ca ”remorca Bucureștiului” și ”un soi de periferie a Aradului”. Noi, fraierii din Timișoara, plătim un preț mare pe gigacalorie (true story, bro’!) și trebuie să suportăm manelismul din centru (eu una nu știu despre ce vorbește aici…). Se pare că avem și ”mitici de Banat”, o nouă specie, aș nota, care vor ”să facă blat cu Bucureștiul”. Și noi, timișorenii, ne pregătim să devenim anormali, conform domnului candidat independent (la independent cred că i se mai poate spune și singur, numa’ zic!).
De la Ioan Gârboni citire am aflat că Timișoara se transformă în dominion medieval. Cam greu să susții așa ceva, dacă știi un pic de istorie a orașului (foarte un pic chiar). N-ați fost la Timișoara noastră, se vede! Sau se transformă într-un oraș izolat – now I really am confused și mă întreb dacă mi se trage de la faptul că-s blondă sau de la faptul că textul e lipsit de o minimă logică.
La final de manifest, aflăm că domnul Ioan Gârboni e optimist. Și bagă și-un Dumnezeu, că politică fără credință nu se poate!
Concluzia mea: Domnul ăsta fie ne crede tâmpiți sau nu a văzut ce a dat la tipar. Sau ambele, nu m-ar mira! Why in the world mi-aș da votul unui om care îi jignește pe toți în afară de persoana lui? Toți îs mitici, ba de capitală, ba de Banat, dacă e să mă iau după dumnelui (așa se arată respectul, da?). Deci eu, ca cetățean cu drept de vot, trebuie să fiu un pic dusă cu pluta ca să merg să pun ștampila pe acest nume. Ca să vă lămuriți de ce, în caz că nu v-a dat de gândit ce am scris până acuma, vă rezum textul, într-o singură frază: ”Toți îs proști, vor să schimbe orașul meu frumos într-un loc cu manele, a fost frumos, nu mai e, eu îs cel mai tare, toți îs proști, votați-mă.”
Și așa am tăiat un candidat de pe listă. Mai am unul în vizor, aștept să mai facă niște gafe, că a și început cu una ).
Servicii alimentare de calitate îndoielnică în Timișoara
Când e vorba de mâncare, nu-s eu tocmai Master Chef, dar îmi place să mănânc. Și în 99% din cazuri nu zic nu când e vorba de a încerca ceva nou.
Vineri am călcat pentru a doua oară în restaurantul timișorean La Renaissance (mai fusesem o dată foarte pe scurt pentru o pizza). Am avut întâlnirea de 10 ani cu o parte din colegii din generală, dar știam că nu ne adunăm prea mulți, așa că tipa care a organizat a rezervat 20 de locuri. Prima surpriză neplăcută a fost că nu ne auzeam om cu persoană, pentru că în sala alăturată era un botez. Și protecție fonică nada de nada. Plus că se tot lăsa o ușă deschisă ca să circule chelnerii. Apoi, am aflat că pentru comenzi durează minim o oră. Mda… cam mult, dar fie! Așa că am cerut un meniu, pentru că aveam totuși poftă să mănânc ceva și pentru că erau doar două pe masă. Mare mi-a fost surpriza când am aflat că-s fix două meniuri la 20 de oameni și atât. Eram prea mulți acolo ca să-i explic tânărului că-i un neștiutor, ca să nu zic ceva urât, și că un client nu se tratează așa. Și că la o masă de 20 de oameni trebuie să te dai peste cap. Dacă fiecare consuma de 30 de lei, făcea 600 de lei + un ciubuc consistent pentru el. Așa… ne-am limitat majoritatea la sucuri și consumația totală nu știu dacă a depășit 200 de lei. De 3 ori mai puțin, presupun, pentru că la restaurant La Renaissance nu-i nevoie de bani, se pare.
Duminică seară, am fost la film. Și înainte de film, pofta mea tupeistă de mâncare grecească și-a făcut apariția dând din coate. Well, în mirificul Iulius Mall ne-am îndreptat spre Suvlaki, pentru a doua oară (ironia sorții). Am dat comanda, și am plătit, iar domnișoara de la casă ne-a trimis 2 metri mai la stânga, spre colegul, spunând că ni-l face imediat. După 10 minute, oricine era acolo mânca, în afară de mine, evident. Alex s-a enervat și s-a dus să o întrebe cât mai durează să facă un amărât de suouvlaki, iar ea i-a răspuns că acum se face. După 5 minute s-a dus iar. Deci 15 minute, da? Între timp, acest tânăr ia o pita pentru souvlaki și pleacă cu ea undeva în spate, în condițiile în care avea toate ingredientele necesare în față. Mi s-a făcut scârbă instant și după 15 minute de așteptat pe lângă tejghea m-am repezit la el când a apărut și i-am zis să nu cumva să mi-l facă, efectiv nu mi-l mai trebuia după ce a dispărut cu mâncarea care teoretic ți se prepară sub nas. Foarte iritat, când a apărut și Alex să îi spună colegei lui că nu mai așteptăm și ne vrem banii, ne-a spus că nici nu știa că noi am comandat ceva. Halal servire! Stai 15 minute ca prostu’, ai mari șanse să ți se mai scuipe în mâncare și afli și că bucătarul nu știe că ai plătit și nu stai în fața lui doar ca să-i admiri munca! Să mânce cine vrea de acolo, eu una nu mai calc pe la Suvlaki din Iulius Mall (nici nu știu dacă mai e vreunul, de altfel).
Și așa am intrat la film leșinată de foame, bazându-mă pe singurul fast-food grecesc din mall. Să-mi fie învățătură de minte. Și vouă!
Niciun animal nu a fost ranit dupa aceasta filmare
Am filmuletul de la Scavengers Hunt. Loredana, de la All l-a postat chiar azi .
P.S. Sa stiti ca nu am jumulit niciun porumbel!
Avem rochii identice! Ce ne facem?
Știți momentul ăla când la un eveniment important două femei descoperă că au venit la țol festiv identic?
E tragic și dacă se-ntâmplă în viața de zi cu zi, dar drama se dezlănțuie la chestii cu adevărat importante unde fiecare doamnă sau domnișoară vrea să fie ea cea mai. (Bineînțeles, toate femeile vor zice că s-au aranjat rapid și au pus pe ele prima rochei găsită în dulap, dar în mod precis, adevărul e la mare distanță la cele mai multe din ele.
Chestiile gen: ”Ah, așa arăt eu când mă trezesc, am venit direct în pijama!” mi se par ilare, auzite de la o femeie care arată cam ca asta din poză.)
Dar să nu mă îndepărtez de subiect. Eveniment mare, femei îmbrăcate identic. Well, ladies, dacă nu aveți bani de dat pe o piesă unicat, se poate întâmpla cam oricând. Darrrrrrrr, there is no need to panic! Pe cuvântul meu că există chestii mai grave în viață! La orice haină contează atitudinea! Și puteți băga mâna-n foc că nu arătați la fel. Fiecare își personalizează look-ul și o rochie identică nu e un capăt de lume.
Evident, nimeni nu dorește să se întâmple asta, dar de ce să dramatizați dacă se întămplă? Umorul e cea mai bună metodă de a trece peste. Ar trebui să vă amuzați, să râdeți și să vă simțiți bine.
Și ca să vă conving, vă arăt că li se întămplă și altora, care chiar dacă nu apar îmbrăcate identic la același eveniment, simplu fapt că sunt văzute cu aceleași ținute le bagă în gura lupului!
Nu arată la fel și nici nu s-a terminat lumea!
P. S. Ideea să scriu despre asta mi-a venit amintindu-mi de cineva care povestea că a plecat (de tot!!!) de la banchet pentru că acolo mai era o fată îmbrăcată într-o rochie similară. La banchetul de a 12-a! Așa simplu a dat un șut în c.r unei experiențe faine și unor amintiri frumoase. Oh, the drama!
