Miau! Mă iei acasă? (guest post)
Guest post scris de Garfield Motanul:
Numele meu este Garfield Motanul și am 3 sau 4 anișori. N-aș ști nici eu să zic sigur, dar atâta spune veterinarul care mi-a făcut primul certificat de naștere. Locuiesc temporar în Giroc, lângă Timișoara și în acest moment îmi caut o familie iubitoare.
Pentru că sunt un motan cuminte și educat și-mi place să mi se acorde atenție, am să vă spun pretențiile mele:
- Mi-aș dori să locuiesc la casă. Nu de alta, dar dimineața devreme iubesc să alerg și întotdeauna e mai bine să fac asta prin curte. Dacă nu se poate, vă garantez că mă distrez la fel de bine și la bloc.
- Mi-aș dori o mămică-nepisică sau o familie cu timp să mă mângâie. Nu aveți idee cât de iubitor sunt, credeți-mă! Ideal ar fi să fiu eu în centrul atenției, dacă nu se poate, fie, dar solicit multă dragoste zilnic!
- Mi-ar plăcea să am și copii prin preajmă, dar evit rațele. În casa în care locuiesc temporar am avut niște conflicte cu un rățoi. Deocamdată e armistițiu.
- Nu aș dori să plec departe de Timișoara. Vin dintr-o țară îndepărtată, aș putea spune chiar că sunt veteran de război și-mi doresc să rămân în zona asta frumoasă.
Dacă tot am pretenții, ar trebui să spun și ce ofer, nu?
- Ofer multă dragoste. Ideal ar fi să fiu în brațele cuiva tot timpul. Dacă nu mă ia cineva să mă drăgălească, drăgălesc eu oamenii și torc până-i conving că-i ora la care Garfield (adică eu, motanul cu Facebook) are nevoie de afecțiune.
- Sunt educat să-mi fac nevoile la lădița mea de nisip și deși cerșesc uneori mâncare de oameni, eu știu că am voie numai mâncare de pisici (cerșesc pentru a testa vigilența apropiaților, evident).
- Sunt jucăuș. Chiar și cărți îmi place să joc, important e să vă jucați cu mine.
- Îmi place să dorm în pat, dacă e voie. Noaptea mă lipesc de cineva din familia mea și torc, dimineața știu că e cazul să mai și muncească și am grijă să îl sau să o scot din pat împingând bine de tot cu lăbuțele mele portocalii.
- Sunt sterilizat. Dar la cât sunt de rotund și pufos, cred că v-ați dat seama de asta deja.
- Fac și băiță, la nevoie. Să spunem că nu-s încântat de recomandarea veterinarului de a face câte o băiță din când în când, dar accept cu stoicism.
- Am personalitate de câine. Îmi place să-mi urmez oamenii peste tot și să le arăt permanent că ei sunt centrul universului meu.
- Sunt amuzant. Uitați-vă numai la următoarele poze și o să mă adorați:
- Dimineața îmi place să-mi frec nasul meu roz de un nas uman. De drag. Și când doresc să fiu iubit, anunț. Merg și-mi pun capul meu portocaliu în mâna omului care trebuie să-mi dea afecțiune.
În încheiere, vreau să spun că sunt cel mai fain motan. Am o poveste de viață palpitantă, am călătorit mult (dar nu pot spune detalii despre asta decât viitorilor mei părinți) și-mi doresc să mă stabilesc într-o familie a mea, pe care să o iubesc din tot sufletul și din toată blana mea portocalie de desen animat viu.
XOXO,
Garfield Motanul
P.S. Garfield Motanul, despre care eu am mai scris, vă transmite că pentru a participa la preselecție trebuie să-mi dați repejor un mail chiar mie la oana_1228[a]yahoo.com. Dacă nu-l vreți, dar stați în Timișoara sau împrejurimi, please share, pentru că în cazul ăsta sharing really is caring. Mulțumesc!
Ce să faci în weekend: să cazi ca-n filme (sugestia 2)
Știu că în ultimul timp merg eu des la teatru, dar ce vreau să vă zic am experimentat chiar duminica asta pe propria piele, deci vine de la prima mână învățătura. Se leagă de o altă idee de aventură de weekend.
Ieri am simțit că mi-a pus Dumnezeu mâna-n cap mergând de dimineață la niște cumpărături în a căror listă nu era nimic pentru mine: mi-am cumpărat foarfecă de tuns, dar și bicicletă! Da, o bicicletă suficient de ieftină și urâtă neatrăgătoare încât să nu-mi fie teamă că-mi sparg hoții casa pentru ea (oricum nu o țin acasă :-D) și suficient de funcțională încât să o folosesc.
Și cum în ultimii 12 ani subsemnata s-a dat de fix două ori cu bicicleta și-n restul vieții a învățat să meargă și cam atât, evident nu m-am dus prin oraș cu ea, ci la Timiș (o zonă de câmpie pe unde trece râul, pentru cei din afara orașului) pentru puțin exercițiu de offroad. Traseul ales a fost unul simpluț, de începători ca mine (poate vă ajută dacă sunteți la fel de blegi neajutorați neexperimentați) – am mers cu mașina (evideeeeeeeeeeent) până la Giroc (un sat de lângă Timișoara), am lăsat mașina la ieșirea din sat și de-acolo dă-i și pedalează până la Timiș.
Să spunem că Timișul era un pic mai departe față de ce credeam eu, dar trebuie să mă laud că m-am descurcat onorabil. O parte din drum e pe lângă pădure și apoi câmp deschis până la apă. Evident, pe drum cred că am transpirat vreun litru de apă și am strâns tot praful posibil pe pielea cremuită bine cu FPS 50. Când am ajuns la Timiș a fost o binecuvântare să intru cu picioarele în apă pentru un strop de răcorire. După ce ne-am tras sufletul (nu încep brusc să vorbesc de mine și a doua personalitate a mea, am fost cu iubitul, ce credeați?) am pedalat înapoi.
Din nou evident, am primit laude și m-am crezut expertă. Și atunci ceva s-a întâmplat. Ori o piatră, ori mi-a luat Dumnezeu mințile, ori pur și simplu n-am mai știut cum să controlez bicicleta, cert e că după ce m-am trezit cu o ramură-ntre ochi (deja mă vedeam cu ea și între dinți) am plonjat ca-n filme în tufișul de lângă mine, cu bicicletă cu tot. Și cu tot cu demnitate și amor propriu.
Noroc că n-am pățit nimic (umorul a rămas intact, altfel nu v-aș povesti :-P), singura problemă a fost că minim 15 minute după căzătură nu m-am putut opri din râs pentru a pleca mai departe. Că doar nu era să plec pe jos dacă tot mi-am luat bicicletă, nu? :)
Deci: sugestia mea e să bicicliți în weekend. Unși bine cu cremă de protecție solară și cu mare grijă, nu de alta, dar nu toți boscheții sunt user-friendly, ca al meu.
Și ca să mă laud: 11 kilometri am pedalat în total. :)
Anna Karenina la Teatrul Național Timișoara
Cu mâna pe inimă vă zic că marți chiar am văzut cea mai frumoasă piesă de teatru EVER. Cred că v-am mai povestit că Alex, prietenul meu, zice că eu așa-s de încântată după fiecare piesă și că după fiecare zic că tocmai am văzut-o pe cea mai cea. Cum tot auzisem numai și numai lucruri bune despre Anna Karenina, l-am întrebat dacă nu vrea să vină cu mine și spre surprinderea mea, răspunsul lui a fost pozitiv. Așa că marți m-am prezentat și cu Anca și cu Andreea, dar și cu Alex, la teatru.
Anna Karenina e una din cărțile mele favorite of all times și după filmul cu Sophie Marceau am suferit o cruntă dezamăgire, pentru că simțeam că nu i s-a făcut dreptate cărții. Despre punerea în scenă a Adei Lupu, în schimb, chiar nu am ce comenta. În piesă, Anna și Levin sunt un fel de povestitori, iar Anna este dublată și de vocea rațiunii. Mi-e greu să cred că o carte atât de complexă poate fi redată în câteva rânduri, dar în cele 3 ore, 3 ore și un pic de teatru, am văzut tot ce era mai important din roman.
Am văzut-o pe Anna făcând cunoștință cu Vronski, pe Kitty îndepărtându-l pe Levin, pentru ca mai târziu să-l accepte de soț și să formeze un cuplu frumos și stabil, pe Dolly suferind din cauza lui Stiva, pe Anna lăsându-l pe Karenin (dar și pe fiul ei, Serioja) în urmă pentru a-l urma pe Vronski, am văzut trădarea lui Vronski și moartea dramatică a Annei Karenina.
Trebuie să vă spun și ce m-a impresionat cel mai tare în piesă: dialogurile, costumele (fabuloase – ăsta e cuvântul), decorurile. Costumele sunt extraordinare, atât de frumoase, mai ales rochiile Annei și… cizmele lui Levin. Decorurile sunt foarte bine gândite, redau perfect culoarea locală și dialogurile evidențiază foarte bine stările și emoțiile personajelor.
Actorii sunt frumoși, joacă bine și se potrivesc minunat rolurilor. Deși inițial mi s-a părut că Victor Manovici nu e cel mai Levin, pe parcurs mi-a trecut sentimentul. Ion Rizea în rolul lui Karenin e exact ca-n carte și Matei Chioariu (Vronski) m-a iritat rău, semn că și-a jucat bine rolul. Claudia Ieremia (Anna) a fost dublată perfect de Cătălin Ursu, iar pe Mădălina Ghițescu Petre nu mi-o pot închipui decât în rolul lui Kitty în piesă.
Evident, corect e să vă zic și ce nu mi-a plăcut: afișul. Nu prea mi se pare că are legătură cu feeling-ul piesei. Plus că eu trăiam cu ideea că Anna Karenina e brunetă, dar ăsta e un pitic de-al meu, nu cred să aibă vreo bază reală.
Am așteptat un pic să scriu despre piesă pentru a vedea dacă-mi trece entuziasmul (pentru că toți patru am plecat încântați de la teatru). Dar nu, nu mi-a trecut. Așa că vă recomand din suflet Anna Karenina, jucată spectaculos la Teatrul Național Timișoara.
Cititoarea mea, ca o divă
Unul din cele mai bune lucruri pe care eu le-am făcut în viață a fost să mă apuc să scriu pe acest blog. Astfel am reușit să mai prind din zbor noțiuni de comunicare online, să aud de joburi care altfel nu mi-ar fi fost accesibile și, cel mai importat, să îmi fac prieteni. Nu pot spune că blogul mi-a adus un număr nelimitat de prieteni, dar mi-a adus aproape oameni faini cu care pot vorbi despre nenumărate subiecte chiar dacă uneori am sentimentul că ne despart niște lumi.
Una din persoanele speciale cunoscute de mine online este Monica. Anul trecut am fost în toamnă la București pentru a avea câteva ore de divă, oferite de Avon. Am fost machiată, mi-a fost aranjat părul, am fost fotografiată într-o superbă close to LGD (Little Gold Dress) și m-am simțit extraordinar de răsfățată. Dar când machiajul se șterge, hainele se dau jos și senzația dată de înălțimea tocurilor dispare, ce rămâne? Rămân oamenii. Așa că după câteva ore de glam mi-am luat hainele de Oana și m-am dus la gară, unde m-am întâlnit cu Monica, care a avut răbdare să stea cu mine până la venirea trenului. Și-am povestit câte-n lună și-n stele. Cu încredere, în valuri de propoziții. Și cu păreri de rău la despărțire. Și-atunci cum să nu-mi placă online-ul și blogul meu?
Probabil datorită faptului că era digitală mi-a adus multe bucurii și m-a făcut să mă înconjor de oameni mișto mi-a plăcut din start platforma Avon Connects. Pentru că aduce acești oameni minunați de care vă tot zic eu, împreună.
Și pentru că orice femeie trebuie să se simtă ca o divă, eu vreau să-mi răsfăț una din cititoare cu o invitație la Digital Divas, un eveniment concentrat pe divele noastre din online-ul românesc unde vor lua cuvântul printre altele, doamna Oana Pellea (sufăr că o ratez, dar eu în 21 plec în vacanță și nu am cum să ajung în capitală).
Cum faceți să mă convingeți că-n 21 iunie vreți să fiți la Biavati Events? Îmi spuneți ce persoană specială ați cunoscut voi online și cum anume. Luni am să anunț norocoasa care-mi ia locul la Digital Divas, ediția din 2013.
Nu cade biserica așa ușor
Când eram prin școala generală știam că una din posibilele catastrofe care mi se poate întâmpla e să pice biserica pe mine de nu-s o bună creștină. Anii au trecut, o bună creștină n-aș prea putea zice că îs, dar măcar nu dau des pe la biserică, ca să evit dărâmarea ei, nu de alta.
Bun, doar că în weekend am fost la un botez. Nu la orice botez, ci la unul într-un sat din județul Hunedoara (Coaja, pour les connaisseurs), un sat răsfirat pe n dealuri, unde trebuie să fii în formă ca să ajungi la primul vecin pentru o cană de zahăr. Așa, dar să revin la botez. M-am echipat corespunzător pentru a ajunge de la casa părinților la biserică, doi kilometri amărâți pe care i-am făcut în… 40 de minute de urcare pe deal! :)
Nu-i nimic, m-am gândit eu că mă reculeg în biserică că doar veșnicia s-a născut la țară și sigur o să fiu cuprinsă de evlavie odată ce se dă play la slujba de botez. Mi-am ocupat locul în biserică și cred că la nici zece minute de la începerea slujbei se aude: țâââr, țâââr, țâââr!
N-am putut să nu mă întreb cine îi nesimțitul, porcul și măgarul care strică tot decorul idilic cu prunc botezat în vârf de deal cu un țârâit insistent. Știind că n-am mobilul la mine n-am avut nici o reacție, dar văzând că nimeni nu răspunde și toți se uită mirați unii la alții, m-am căutat de el.
Nu eram eu vinovata (nu v-ați așteptat la asta, nu?). Că după multe zeci de secunde, popa cel bătrân (și-nțelept, ce să zic!) – unul din trei, scoate extreeeeeeeeeem de flexat un mobil, își așează ochelarii pe nas, dă celularul pe silent, se uită cine-l sună și-l poke-uie pe domnul popă din stânga sa să-i arate cine-l sună insistent.
Eu am rămas mască. Mă rog, am zis că trec peste.
Doar că în 10 minute scena s-a repetat. Și mai tragi-comic. Telefonul țâââr, țâââr, țâââr și popa – Alo, da? Nu pot vorbi acuma, domnule, sunt într-o slujbă. Da, da, la slujbă. Am un botez. Ne auzim mai târziu.
Și-a continuat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum Dumnezeu însăși ar fi inclus scena asta în procesiunea de primire a noului creștin în sânul bisericii.
Eu am rămas perplexă: nimeni nu i-a zis vreo două popii după incident, ba chiar a fost cinstit apoi la părinți acasă, plătit bine, servit cu alcool (după care a plecat cu mașina, evident) și invitat la petrecere. Pam-pam!
Și-așa, dragii mei, am ajuns la concluzia că siguuuuuuuuur nu cade vreo biserică din cauza mea. :)
Despre Praga (I)
Chiar dacă vă vine să credeți sau nu, vizita la Praga m-a făcut să mai calc și eu prin biserici. Arhitectura lor e cu adevărat impresionantă și decorațiunile sunt de neratat. Vă povestesc tot ce-am văzut eu pe acolo în materie de lăcașe de cult, de vreți să vedeți vreodată cu ochii voștri sau nu, rămâne la latitudinea voastră.
Mănăstirea Strahov – în turul cu ghid asta a fost prima pe ordinea de zi. E din secolul XII și deși eu am ceva pentru bisericile de secol XI-XII, asta nu m-a dat pe spate. Probabil și din cauză că era dimineață, mă acomodam cu căștile folosite pentru ghidaj, ploua mărunt și enervant and so on. Acum pe bune, arată așa bine că zici c-a fost ridicată ieri.
Drept să vă zic, panorama din apropierea mănăstirii face mai mult, pentru mine.
Următoarea mănăstire de pe listă a fost Loreto. Am bănuit că aici e ceva pentru că am plătit și bilet de intrare și taxă foto. Câțiva au decis să nu intre, dar din punctul meu de vedere, atracția asta și-a meritat toți banii, inclusiv taxa foto. Dacă nu fotografiam ostensorul (aflați imediat ce e), jur că mă zgâriam pe ochi.
So, Loreto e o mănăstire în stil baroc, pictată superb și folosită oarecum și pe post de muzeu. Ce se poate vizita înăuntru? În primul rând, intrați în Loreto cu ochii larg deschiși pentru că fiecare colț, absolut fiecare, e o operă de artă.
În plus, veți vedea o Fecioara Maria din lemn de tei, înnegrită (și înconjurată de mult argint, după cum vedeți mai jos) și zice-se, adusă de îngeri din localitatea Loreta, din Italia, acum câteva sute de ani (parcă). Câțiva au întrebat dacă e legenda e pe bune. Fâlfâit de aripi, n-am auzit, deci nu vă pot confirma nimic.
O altă legendă e cea a fecioarei căreia i-a crescut barbă peste noapte după ce s-a rugat lui Dumnezeu să nu o mărite tatăl său cu un arab. Așa că Dumnezeu s-a conformat și s-a gândit că o soluție simplă e să facă să crească barbă fetei. Admirați și voi statuia din poză (mi-a cam tremurat mâna la gândul că poate mă trezesc a doua zi cu barbă, deși totuși, a mea ar fi blondă).
Nu cred că vreau să știu cât aur e prin mănăstirea asta. Nu, chiar nu vreau.
Cert e că doamna din poza de mai jos a fost iubită rău. Sau a avut un soț care a avut vreo vină și și-a răscumpărat iertarea cu peste 6222 de diamante. Contesa Ludmila a primit de la el rochia din pictură, cu diamantele încrustate în ea.
După moartea ei, aceastea s-au folosit pentru înfrumusețarea unui ostensor (care, din câte am înțeles, este un obiect folosit în ceremoniile religioase) – au rămas pe el 6222 pentru că restul s-au folosit pentru a plăti maeștrii vienezi care l-au lucrat.
Frumusețea asta de ostensor este Soarele Praghez și nu sunt sigură că vreau să știu cât valorează. Cert e că e bine păzit și cred sincer că povestea cu folosirea lui chiar și din ani în Paști la ceremonii e nemuritoare. :)
Catedrala Sfântul Vit parcă e ieșită din unul din articolele mele de la fostul job. Am scris și acolo despre sute de catedrale de genul ăsta, imensități care-ți taie respirația și muream de curiozitate să vizitez și eu una. Să vă mai zic că după ce că are 124 de metri lungime și 60 lățime mai e și înconjurată de un întreg complex de clădiri? Catedrala Sfântul Vit e cea mai mare și mai importantă catedrală din Cehia și e realizată în stil gotic. E imposibil să o vedeți în ansamblu din cauza amplasamentului, dar în cadrul ”curții” castelulului o să dați chiar nas în nas cu ea dacă vizitați zona. Și ar fi păcat să nu vizitați așa ceva în Praga.
În catedrală sunt înmormântați câțiva regi ai Boemiei și evident omniprezentul (în Praga) – Sfântul Ioan de Nepomuk, lângă al cărui sicriu stă un domn care le spune turiștilor să nu se oprească și… atât. Ăsta e jobul lui și chiar are sens, în caz că vă întrebați, pentru că e un flux incredibil de oameni.
Teoretic chestia aia mare din argint e locul de veci al domnului Nepomuk, decedat în condiții suspecte. Totuși, a ajuns sfânt, deci, no comment.
Vitraliile sunt iar ceva de văzut și evident, leul, simbolul Boemiei.
Am zis că o să fiu scurtă și totuși am scris aproape 3 pagini de word despre niște biserici. Am fost cât de concisă am putut și am lăsat pozele needitate. Sper să vă placă, eu sunt gata să vă răspund la întrebări, deși cu siguranță n-am cum să vă zic la fel de multe ca și ghida de la Ultramarin, care mie mi s-a părut doxă. :)
