Oana Kovacs

6

“Trilogia New York-ului” de Paul Auster

Înainte să intru în detalii, vă zic că mi-a venit ideea să fac perechi de recenzii pentru că de mai multe ori când eu scriu despre cărţi, primesc de la voi feedback cu impresii total diferite despre acele cărţi. Aşa că de data asta am tras-o de mânecă pe Oana S., proprietară de puzzleşi i-am solicitat implicarea. Mai jos aveţi părerile noastre despre cartea lui Auster, în ordine alfabetică :)).
Oana Kovacs (eu):
Ca să încep cu lămuriri, “Trilogia New York-ului” nu e un roman ci e o trilogie de nuvele… hmm, misterioase – “Oraşul de sticlă”, “Fantome” şi “Camera încuiată”. Aparent şi paradoxal, toate se leagă între ele, dar fără nicio legătură :)).
“Oraşul de sticlă” e povestea unui scriitor care se dă drept detectiv pentru a apăra un bărbat (trecut de tatăl său în copilărie printr-un experiment barbar) chiar de tatăl său (care iasă din închisoare când îşi ispăşeşte sentinţa). Detectivul wannabe se implică exagera de mult în caz şi lumea se prăbuşeşte în jurul lui, fără ca el să apuce să realizeze. Finalul este deschis şi frustrant ca toate finalurile de gen. Dar un final deschis din când în când e ok, nu?
Aşa am crezut până să ajung la “Fantome”, o poveste ciudată cu detectivi cu nume de culori unde identitatea unuia şi viaţa lui se pătrunde cu a altuia. Spre sfârşitul acestei nuvele am început să mă enervez şi lectura a devenit frustrantă şi greoaie. Deşi poveştile sunt diferite, avem impresia că citesc aceiaşi chestie scrisă în alte cuvinte şi cu mici detalii schimbate.
“Camera încuiată” am început-o deja frustrată, dar povestea asta mi s-a părut cea mai caldă şi cea mai umană. Doi prieteni din copilărie cresc şi drumurile lor se despart. Cel talentat scrie literatură de sertar şi dispare, lăsând în urmă o soţie şi un copil cu instrucţiuni de a preda manuscrisele lui prietenului uitat. Acesta intră în scenă, se îndrăgosteşte de soţie, o ia el de soţie şi îi adoptă copilul şi îi cheltuie banii proveniţi din urma literaturii de sertar devenită bestseller. Când află că scriitorul trăieşte şi se ascunde îşi face un scop din a-l găsi (deşi este ameninţat cu moartea) şi îşi dedică toată energia în acest sens. Gata, mai mult nu zic :).
Lectura nuvelelor a fost când interesantă, când fascinantă, când frustrantă, când plictisitoare, când austeră (pun intended). Nu-mi pare rău că am citit, dar nici nu m-a dat pe spate, în schimb mă întreb ce trăiri a avut Paul Auster de a scris aşa ceva? Mie mi-a lăsat impresia de goliciune, de căutare a unui sens al vieţii şi de mii şi mii de întrebări fără răspuns.
Să vedeţi ce zice Oana Sălcudean:
Oraşul de sticlă
Daniel Quinn este un scriitor care, într-o noapte, primeşte un telefon prin care este rugat să îl apere pe Peter Stillman de tatăl acestuia, tot Peter Stillman, care îl abuzase psihic în copilărie. Nimic interesant până acum? Ba da, căci Quinn este confundat cu detectivul… Paul Auster, cu care se şi întâlneşte atunci când îşi dă seama că cercetarea îi scapă de sub control.
Această primă nuvelă mi s-a părut halucinantă… atmosfera din camera în care Stillman-fiul povesteşte mi-a părut scoasă dintr-un film de groază; hărţile care descriu drumul făcut de Stillman-tatăl mi-au adus aminte de serialul ”Relic Hunter”, dar punctul culminant pentru mine a fost descoperirea cuvintelor ”The Tower of Babel”- intenţia lui Stillman-tatăl de a descoperi limba lui Dumnezeu izolându-şi fiul de orice contact uman şi lingvistic.
La facultate, ni s-a arătat o treabă atât de evidentă despre nuvelă, încât nu mi-a venit să cred că am trecut-o cu vederea: asemănarea cu Don Quijote. La întâlnirea cu Paul Auster, Quinn descoperă că acesta scria despre Don Quijote şi despre identitatea scriitorului, moment în care mie (la a doua lectură) mi-a picat fisa şi am descoperit 2 variante posibile:
Paul Auster = scriitorul = Miguel de Cervantes ; Daniel Quinn = Don Quijote; Paul Auster = Daniel Quinn
Paul Auster = personajul = Cid Hamete Benengeli (falsul autor al lui Don Quijote) ; Daniel Quinn = Miguel de Cervantes = William Willson (pseudonimul lui Daniel Quinn)
Nuvela asta se bazează pe metanaraţiune şi pe identitate (sau lipsa ei): nu ştii cine e cine, cine e autorul şi cine e personajul – la urma urmei, am impresia că nici nu contează, atâta timp cât lectura place :).
Fantome
Blue, mentorat de Brown, este angajat de White ca să-l urmărească pe Black. Am observat de la început că Blue nu poate sta locului, că lipsa de activitate îl înnebuneşte, că rutina lui Black îl va aduce în pragul disperării. De aceea, Blue îşi ia o identitate nouă şi ajunge chiar să vorbească cu Black şi să afle, până la urmă, că şi Black are aceeaşi sarcină ca şi el: aceea de a urmări pe cineva şi de a-şi lua notiţe. Doar că acel cineva este o persoană la care Blue nu se aştepta…
Deşi mi s-a părut mai grea decât prima nuvelă, aceasta mi-a plăcut mai mult. Cei doi care se vânează reciproc sunt mai asemănători decât cred, nici unul nu este capabil să rămână singur cu gândurile sale, să trăiască în linişte şi împăcat cu sine. Pentru mine, indiciul a fost scrisoarea lui Brown către Blue, în care îi spune că nu duce absolut dorul vieţii agitate de detectiv şi că trăieşte viaţa perfectă, retras din lumea agitată. Cred că nuvela este o metaforă a psihicului uman: putem trăi noi cu noi înşine sau avem nevoie de alţii pentru a duce o existenţă falsă şi dezastruoasă?
Camera încuiată
Un scriitor primeşte o scrisoare de la soţia unui prieten din copilărie, Sophie Fanshawe, prin care aceasta îl roagă să vină să discute despre dispariţia soţului ei. Misiunea scriitorului nostru este de a publica manuscrisele dispărutului, dar acesta face chiar mai mult: se căsătoreşte cu Sophie şi trăiesc împreună, chiar dacă primeşte înainte o scrisoare de la Fanshawe.
M-am cam enervat în punctul ăsta, fiindcă mi s-a părut că nu are logică aparţia scrisorii; eu, în locul lui Fanshawe, mi-aş fi văzut de treabă şi i-aş fi lăsat în pace. Doar că de aici până la final, nimic nu pare a avea logică: nici apariţia lui Daniel Quinn, nici a lui Peter Stillman, nimic. Nici finalul, în care Fanshawe dezvăluie că este autorul primelor două nuvele
Deşi am recitit ultima nuvelă de 2 ori, nu am reuşit să-mi dau seama dacă pentru mine toată trilogia este un mare joc absurd sau o operă genială… tot ce ştiu este că imaginaţia mea a fost pusă la încercare şi că mi-a plăcut enorm să citesc cartea aceasta. Prima nuvelă mi-a plăcut, a doua m-a fascinat, a treia m-a frustrat :).
A mai citit cineva cartea? Mai primim vreo părere? Sau măcar am trezit interes?
Eu citesc acum “Agonie şi extaz” de Irving Stone, se oferă cineva să facă pereche cu mine la comentat?

Comments

Oana • October 16, 2011


Previous Post

Next Post

Comments

  1. INTJ October 16, 2011 - 22:50 Reply

    lol … n-am citit da' din descrierile voastre reiese clar ca-i "literatura pe bani" … adica se pune omu' la masa si scrie un text care lasa cititorul sa-si inchipuie ce vrea el, fara ca autorul sa spuna de fapt ceva. faza cea mai dura cu astfel de "opere" e ca nu autorul da valoare/continut textului … ci cititorul (care astfel e tras in piept, deoarece a fost fentat sa plateasca pentru ceva ce are deja).

    e ca si cand eu scriu acum: "a point of view is just that: a point" … si fiecare isi ia ce vrea din aceasta cugetare. daca insa scriu: "a point of view is just that: only a point" … deja (eu) am spus ceva si anume ca "un punct e doar o particica, o fractiune infima dintr-o valoare si nu conteaza". la fel: "a point of view is just that: a point of view" … care (mai subtil) spune ca "e o parte din tot si ca atare are importanta/valoare".

    daca as scrie pentru bani (aka "salar"), as alege mereu prima varianta … ea fiind cea care potential imi va aduce mult mai multi cititori, deoarece poate fi interpretata oricum. celelalte doua, fiind deja "personalizate" vor avea ca cititori doar oameni care gandesc asemanator … si implicit venitul meu va fi mult mai mic.

    ca intotdeauna, si in cazul literaturii conteaza raspunsul la eternul "de ce?" (a scris autorul textul).

    ps: "bani" se poate inlocui lejer cu orice are valoare pentru un om (adica poate fi "faima", "nemurire", etc.) … la final ramane doar motivatia egoista.

  2. Oana S. October 17, 2011 - 03:25 Reply

    A ieşit fain 😀 Cred că poza e reprezentativă!

  3. Bibliophile October 17, 2011 - 07:02 Reply

    Doamne cat de faina e Agonie si Extaz!!!! E MAGNIFICA!

  4. Oana October 17, 2011 - 10:46 Reply

    INTJ, trebuie sa recunosc ca nu am gandit niciodata problema din perspectiva ta si inclin sa-ti dau dreptate.
    Oana, e bestiala poza, cum am vazut-o pe net am salvat-o ca stiam ca se va potrivi la cevA :)).
    Bi, sper sa prind azi mai mult timp sa citesc ca nu am depasit 50 de pagini :(. Ce zici de o recenzie? :>

  5. Bibliophile October 17, 2011 - 11:04 Reply

    As zice da, dar pana cand ar trebui sa o recitesc? Pentru ca am parcurs-o in clasa a noua si totusi mi s-au pierdut din minte o gramada de detalii 🙂

  6. Oana October 17, 2011 - 11:53 Reply

    Reciteste-o pana cand poti tu ca nici eu nu stiu cat de repede termin si chiar daca termin, astept pana esti si tu gata si public atunci recenziile. Ce zici?

Leave a Reply