Oana Kovacs

singur-acasa-prima-data
14

Singur acasă

Mai țineți minte când ați rămas pentru prima dată singuri acasă? Cine v-a instruit, cine a închis ușa, a băgat cheia în ea și-a răsucit-o pierzându-și pașii? Mai știți cu câtă emoție ați așteptat să reapară persoana respectivă? Vă mai amintiți ce ați făcut în minutele sau orele în care v-a rămas toată lumea la dispoziție?

Eu da. :)

singur-acasa-prima-data

sursă foto

Aveam vreo 4-5 ani, am ajuns cu mama acasă și ea și-a amintit de ceva ce nu cumpărase (pâine, ceva de la farmacie?) și și-a dat seama că nu suntem decât noi două acasă și că îi trebuie rapid acel lucru (încep să cred că era pâine). Așa că un pic stresată, un pic grăbită și un pic îngrijorată mi-a făcut instructajul. Să nu umblu la butoanele de la aragaz, să nu umblu la ușă indiferent cine sună sau cine bate, să stau cuminte, să respect cam aceleași reguli de comportament dintotdeauna, chiar de-s singură și să o aștept că vine repede. Și s-a uitat la ceas și mi-a promis că în cel mult 15 minute e înapoi (totuși, cred că nu mergea după pâine). Nu știu dacă citeam deja ceasul sau nu, cert e că am așteptat-o în bucătărie, cu sufletul la gură, un pic copleșită de importanța momentului (nu eram copil lăsat cu cheia la gât și nu știam cum e), un pic mândră, întrebându-mă ce să fac cu atâta timp la dispoziție.

N-am făcut nimic, habar nu aveam cum va decurge prima mea experiență de stat singură acasă. Am fost cuminte și m-am uitat pe geam, la traficul sărac de atunci. Nu aveam cum să o văd, deci nu m-am uitat disperată după ea, nici nu m-am panicat în vreun fel, dar nici nu m-am jucat. Cred că eram pur și simplu curioasă să văd cum se termină experimentul.

Am supraviețuit. :) Când am auzit iar cheia în ușă și m-am proțăpit în ușa bucătăriei, maică-mea a respirat ușurată că și-a găsit plodul întreg, tot cu doi ochi, cu nasul la loc, cu ambele urechi întregi și fără nimic în flăcări în jurul lui.

Copiii de azi mai stau singuri acasă? Oare de la ce vârstă? Și în ce condiții?

Comments

Oana • November 5, 2013


Previous Post

Next Post

Comments

  1. Roxana November 5, 2013 - 09:03 Reply

    Copiii de azi au bone, Oana! Noi mai aveam câte o bunică dacă era cazul…

    • Oana November 5, 2013 - 09:09 Reply

      Si eu aveam bunica, dar atunci era, conform alor mei – “la intalnire”. :))

  2. cojia November 5, 2013 - 09:29 Reply

    dar mai stii cand ramaneam singurE acasa? :))))) ce telefoane surpriza dadeam! si cadoul lasat la usa vecinilor :)) :))

    • Oana November 5, 2013 - 09:36 Reply

      Da :))))

  3. joe November 5, 2013 - 09:58 Reply

    Ce intrebare. La economia din ziua de azi tu te intrebi daca sunt copii lasati singuri in casa. Unii sunt lasati singuri in tara!

    Si pe vremea de demult eram lasat singur acasa cu fratimiu si faceam intradevar belele dar cumva…am supravietuit. Nu zic ca a fost bine dar se intampla des.

    • Oana November 5, 2013 - 10:20 Reply

      Ce ti se pare asa iesit din comun?
      Daca mergi in parcuri o sa vezi ca e plin de pensionare cu rol de bone. Stiu o gramada de mame care muncesc strict ca sa plateasca bone. Si parintii care pleaca din tara lasa copiii cuiva, ca nu lasa copii de 7 ani, de exemplu, singuri acasa.
      Oricum, era vorba de stat acasa pe termen de cateva ore, nu timp indelungat. :)

  4. Savoir Faire November 5, 2013 - 12:41 Reply

    nu imi aduc exact aminte cum o fo prima data, dar stiu ca eram destul de cuminte, cu o mica exceptie: am ars panoul electric al celor 3 blocuri.

    • Oana November 5, 2013 - 13:41 Reply

      Cum naiba? :))))))))

  5. Andra C (@AndraC4) November 6, 2013 - 10:55 Reply

    :))) nu stiu de copiii de azi si nici de momentul exact in care am ramas singura acasa pentru prima data, dar eu am fost cu cheia la gat. inca din clasa I am inceput sa merg dupa-masa la scoala, deci dimineata eram tot singura. si pe vremea aia nu aveam programe la tv, keep in mind :)))

    • Oana November 6, 2013 - 11:30 Reply

      Eu abia mai tarziu am primit cheia la gat, desi abia o asteptam, ca nu era cool sa stau cu bunica.

  6. O. November 6, 2013 - 12:28 Reply

    Din câte țin eu minte, eram cu frate-miu. Eu, mare războinică la vreo 6 ani, îi explicam bebelului de 3 că o să am grijă de el și că nu există creaturi dubioase în întuneric… iar dacă existau, urma să-l apăr :)) Cred că lipsa alor mei a durat maxim 10 minute, dar războinica din mine își făcea planuri de viitor.

    • Oana November 6, 2013 - 13:05 Reply

      Ha, ha, cred ca e mai funny in 2. :)

  7. Andreea D. November 6, 2013 - 13:51 Reply

    Mi-ai amintit cum stăteam eu acasă…vrreo 45 de minute. Mama punea ceasul să sune cu ăpuţin timp după ce venea tata (căci pe-atunci nu ştiam să citim ceasul).
    Ne făcea instructajul cu aragazul, cu apa, ne dădea teveul pe desene, dar noi stăteam cu ochii pironiţi pe geam să o vedem cum pleaca.

    • Oana November 6, 2013 - 15:42 Reply

      Vai, tin si eu minte primul instructaj cu aragazul. Parca era bomba cu ceas, asa agitati erau ai mei. :))

Leave a Reply