Oana Kovacs

blugi-clasici-albastri-kurtmann-cover
9

Cea mai mare supărare

Atenție: dacă la ultimele analizele ați observat o scădere bruscă a simțului umorului (în afara limitelor normale), nu vă uitați la finalul postării.

Eu îmi iubesc lucrurile. Indiferent de valoare, țin la ele ca la ochii din cap și am grijă de ele. În toamnă, când am plecat în Florența, mi-am pierdut o brățară în aeroport. Să vă zic că de când mi-am dat seama și până s-a deschis poarta și a trebuit să urcăm în avion am căutat-o? Că am mers să-i întreb pe cei care mi-au făcut controlul corporal (eu am un noroc chior și niciodată nu trec din prima sau a doua încercare, ca toți oamenii) dacă n-au găsit-o? La un moment dat eu și vreo 3 oameni căutam brățara mea, una destul de banală, care a costat aproximativ 10 lei. Da, ați citit bine. Nu valora o avere, dar era a mea și mi-a părut rău că s-a pierdut aiurea când am fost pusă să dau tot jos de pe mine.

Na, acuma imaginați-vă drama vieții mele: am rămas fără aparatul foto. Și să nu vă inchipuiți că aveam vreun DSLR scump sau ceva cameră de fițe, dar era al nostru, avea valoare sentimentală, fusese târât în toate călătoriile noastre din ultimii 3-4 ani și făcusem cu el niște poze foarte faine atunci când a dispărut.

Am fost la munte săptămâna trecută și, ca să nu își bată prietenii noștri capul cu adusul camerei lor foto profi, am luat aparatul nostru, în ideea că la lumină bună face poze foarte faine, clare, surprinde foarte bine culorile, ce să zic, o mândrie micul nostru Nikon. :) Evident, am făcut câteva zeci de poze, din care una super faină cu noi patru, munți în fundal, brazi încărcați de zăpadă, obraji roșii, ce mai, a Kodak moment, nu alta, că am tot admirat-o. Și-am plecat de la Semenic, pe drum – peripeții – n mașini care se blocaseră în zăpadă, care alunecaseră pe drumul cu un strat sinistru de gheață (autoritățile locale au fost surprinse de zăpada de la munte din luna februarie și n-au luat măsuri, că oricum gheața se topește când dă căldura) și blocau șoseaua etc. Noi, ca niște buni cetățeni, ce-am făcut? Am ajutat oamenii să plece de pe loc și-am împins mașini până ne-a ieșit limba de-un cot. :)) Nu-i nimic, am făcut niște fapte bune și asta e important.

Doar că-n timp ce făceam fapte bune am urcat și am coborât din mașină de ni s-a acrit și cum toate stăteau aruncate prin spate aiurea… probabil de la fâțâială a picat aparatul la un moment dat. Liniște nu prea era, așa că nu am auzit nimic. NIMIC. Am reușit până la urmă să ajungem acasă, am vrut să descarc pozele – ia aparatul de unde nu-i! În geantă nu, în geacă nu, niciunde. La prietenii noștri nu, m-am gândit că sigur e în mașină. L-am pus pe Alex să se uite și s-a uitat, inclusiv a demontat bancheta pentru a se asigura că îl găsim.

Nu l-am găsit, deci din 1 februarie mă plâng încontinuu că am rămas fără el, la Alex și la ai mei. Până m-au rugat frumos să tac. N-am făcut-o. Așa că au recurs la amenințări, orice doar ca să tac. :))

Lary mi-a și trimis pozele făcute de ea cu telefonul, deși în suferința și drama mea maximă i-am explicat că pe cameră erau niște poze super mega extra giga mișto cu haine mai groase luate recent de la Kurtmann, numa’ bine de purtat acum când e frig și vânt și când se întorc ninsorile. :((

Era vorba de o bluză tricotată albă, groasă și confortabilă (mama, dacă te uiți pe blog azi, te rog să observi că acoperă șalele!!!) & o pereche de blugi clasici, genul ăla de pantaloni versatili, care se poartă și cu o bluză de-asta de care tocmai v-am zis, dar și cu sandale cu toc, când situația o cere. Evident, în plimbarea pe munte (plimbare și atât, că baș schiorilor le-a interzis medicul să schieze), nu m-am dus în sandale, da’ nici în tocuri, ci-n bocanci, și-mbrăcata bine de tot, cu mănuși, fular, de toate. M-am întors cu toate acasă, numa’ cu aparatul nu. :(

Dar ca să nu fiu cutră, vă arăt câteva poze din excursia noastră din 1 februarie 2015, ziua aia în care am fost suficient de bleagă încât să pierd aparatul foto. Sper doar că l-a găsit cineva întreg și se poate bucura de el, că tare mi-e teamă că a sfârșit sub roțile vreunei mașini. :(

Deci, cum spuneam, pozele, pe care le-am prelucrat un pic, ca să vedeți că nu mi-am pierdut și simțul umorului în acea zi fatidică în care am pierdut camera. 😀

blugi-clasici-albastri-kurtmann  bluza-tricotata-alba-kurtmann-kovacsbluza-lunga-tricotata-alba-kurtmann

 

 

 

Comments

Oana • February 10, 2015


Previous Post

Next Post

Comments

  1. lala February 10, 2015 - 10:21 Reply

    Nu sunt rea de paguba, tin la lucrurile mele dar daca se intampla sa pierd ceva, asta e! Nu ma macin prea tare ca oricum nu mai am ce face.

    • Oana February 10, 2015 - 11:31 Reply

      Eu da, dupa cum se vede. :))
      Inca ma mai gandesc la el.

  2. loreleijade February 10, 2015 - 11:36 Reply

    Si eu sunt ca tine, tin muult la lucrurile mele, poate prea mult chiar.
    Am avut niste certuri zdravene cu bunica-mea care avea obiceiul sa faca carpe de praf din haine vechi dar fara sa intrebe daca e ok. Discutiile se desfasurau cam asa: “Sunt ale mele!!!! Cum ai umblat la ele fara sa ma intrebi?!?!?Nu, nu conteaza ca sunt haine in care nu mai intru de 5 ani si pe care nu le-am miscat din locul lor de 4, daca sunt ale mele nu-i ok sa le atingi!!!!”
    Oricum, te felicit, in scris cel putin pari foarte calma in fata unui eveniment atat de trist (eu as fi plans mai ales dupa poze).

    • Oana February 10, 2015 - 12:03 Reply

      De plans n-am plans, numa’ m-am plans. 😀
      Imi pare rau si dupa poze, dar asta e, experienta ramane, excursia tot faina a fost si cu pozele alea si fara.
      O sa imi cumpar alt aparat, supravietuiesc.
      Si sufar in tacere. :))
      BTW, eu plang doar la chestii chiar grave – am bocit rau de tot cand s-a facut in 2012 restructurare la firma si-am ramas fara job. 😀

      • loreleijade February 10, 2015 - 16:07 Reply

        Mda, asta cu jobul aduce un pic de perspectiva lucrurilor :p
        Eu sunt lacrimogena de fel, bocesc destul de mult, mai ales cand citesc sau vad filme triste dar incerc s-o fac in privat pe cat posibil.

  3. Raluca February 10, 2015 - 14:02 Reply

    Eu sunt curioasa daca ai gasit bratara in aeroport. :))
    Si eu sunt la fel, daca pierd ceva, oricat de neinsemnat, mor de ciuda. Imagineaza-ti cum a fost cand mi-a fost furat portofelul cu toaaate actele+destui bani.

    • Oana February 10, 2015 - 14:50 Reply

      Nu am gasit-o, din pacate. Am primit apoi una identica in dar, insa. :) Totusi, mi-e ciuda ca s-a pierdut aia. :))
      Sa stii ca mi s-a furat si mie portofelul o data. Bani nu prea aveam, acte insa da, si am umblat de am capiat sa rezolv tot. In plus, am umblat pe jos ca ai mei (ca era in liceu asta) nu mi-au mai dat bani de alt abonament de RATT. :)) Dar a fost invatatura de mine, sa nu merg niciodata cu portofelul la mine atunci cand sunt sute/mii de oameni in jur.

  4. Ana Q. February 10, 2015 - 16:47 Reply

    Eu nu ma prea oftic atunci cand pierd. Ca mnah, nu mai am ce face sa recuperez. Incerc sa caut,daca gasesc bine,daca nu, duca-se, vorba bunicii mele.
    Incerc totusi sa am grija de lucrurile mele pentru ca si eu tin f mult la ele si imi sunt dragi, si chiar daca nu as plange si nu m-as da de ceasul mortii daca le-as pierde, tot as fi trista.

  5. Oana February 10, 2015 - 18:02 Reply

    Eu imi exprim tristetea prin a ma plange la apropiati si a-mi face procese de constinta. 😀

Leave a Reply