Oana Kovacs

despre-parinti
9

Despre părinți

despre-parintisursă foto

Cred că și voi, ca mine, ați auzit de un milion de ori vorba aia cu părinții care trebuie apreciați și respectați no matter what, pe motiv că ei ne-au dat viață. Nu știu voi, dar eu una nu-s de acord cu ideea asta.

Doi adulți reușesc performanța de a se reproduce destul de ușor. Și, din observațiile mele, suprapuse cu legile lui Murphy, tind să cred că viteza cu care reușesc unii să-și asigure un moștenitor e proporțională cu IQ-ul (cum ziceam, la unii). Mai pe șleau: aproape oricine poate să producă un copil, problemele apar când vine vorba de creșterea și educația lui. Că nu-i taman simplu să forezi după răbdare ca să-i explici frumos de 100 de ori să nu țipe în magazin sau să nu-i bage degetele în ochi la colegul de leagăn.

Poate e și din cauza educației mele – ai mei mi-au spus că și respectul se câștigă – dar nu pot să cred că un părinte trebuie respectat sau apreciat pentru simplul fapt că a mai adus un suflet pe lume. Greul abia atunci începe, când plodul scoate capul în lume și are nevoie de cineva permanent lângă el.

Respect merită părinții care-și iubesc copiii, care au grijă de ei, care-i ocrotesc și-i protejează, care-i educă și încurajează. Cei care stau lângă ei când sunt bolnavi și le vorbesc frumos și a suta oară când pun întrebări care adulților li se par prostești. Părinții merită respect și apreciere, dragoste și atenție și le și primesc atunci când aparțin unui copil căruia la rândul lor i-au oferit toate astea.

Nu-mi spuneți că o mamă care-și bate zilnic copilul, îl hrănește cu coji de pâine și-l trimite la sapă de mic, evitând greutățile pe care le-ar putea întâmpina pentru a-i oferi o educație, merită să fie prețuită. Sau un tată care pleacă să cumpere scutece și dispare, speriat că nou-născutul său îi va răpi atenția, timpul și banii, ar trebui să fie stimat, pentru că și-a adus aportul la procesul de proiectare al copilului.

Poate vă întrebați ce m-a apucat. M-a apucat că nu trece săptămână să nu mă întreb de ce fac unii oamenii copii și de ce unii copii, deja adulți, nu-și construiesc viața lor, departe de cei care i-au crescut în abuzuri și răceală. Nu fug de acasă pentru că… au învățat să-i respecte pe care care le-au dat viață. Pentru simplul motiv că i-au făcut. Exact așa sec cum sună: i-au făcut, și atât.

Comments

Oana • March 4, 2014


Previous Post

Next Post

Comments

  1. joe March 4, 2014 - 08:25 Reply

    Pe de o parte ai dreptate si ma mir ca spune cineva asta pe de alta, nu intelegi cred cat de greu e sa pleci de acasa (mai ales cand te irita familia). Multi au lacune sociale tocmai pentru ca nu au fost crescuti atat de bine. E o lupta mare pe care nu poti sa o castigi de multe ori, indiferent de zambete, ambitii si tralala-uri.

  2. Oana March 4, 2014 - 19:37 Reply

    De ce te miri ca spune cineva asta? Eu cred ca toti, sau macar cei mai multi, au aceleasi pareri, dar si le acopera cu sentimentul de respect indus cu forta candva in copilarie.
    Cat despre plecat, da, you have a point, pentru mine e destul de simplu, vad totul din afara si nu am fost niciodata intr-asa o situatie.

  3. Andra March 4, 2014 - 21:25 Reply

    eu sunt de acord cu tine, Oana. mie mi se par culmea parintii aia care asteapta respect de la copilul lor, dar il trateaza ca pe o carpa. mi se pare culmea ipocriziei.

    • Oana March 4, 2014 - 21:36 Reply

      E culmea ipocriziei, dar nu-i asa ca ai intalnit o multime de situatii de genul asta?

  4. Miss I. March 5, 2014 - 01:13 Reply

    Eh, când privești din interior, e cumva cu dus și întors. Nu sunt de acord că respectul și iubirea sunt lucruri care vin din oficiu, odată ce s-au făcut liniuțele roz, dar nu poți să nu simți chiar nimic pentru un părinte care nu e acolo :) Nu știu dacă e chiar respect, dar ceva tot e, pentru că deși n-a fost acolo, știi că ești ceea ce ești și datorită (plecării) lui. Da, oricât de dubios ar părea, când problema are anumite date ajungi să apreciezi absența, să-l respecți, cumva, pentru că a plecat și nu s-a mai întors :)

    Oricum, ce zic eu aici nu se referă deloc la situații de genul: ia să îi fac eu viața un iad, că e copilul meu, eu l-am făcut, eu îl omor și trebuie să mă respecte, că doar sunt mă-sa/ta-su. Asta clar nu, nu-s de acord.

    • Oana March 5, 2014 - 16:19 Reply

      Da, e cu dus si intors pentru ca eu n-am fost in situatia aia urata (spre norocul meu) si judec altfel. Cu siguranta din interior e mult mai dificil.

  5. Ochiul babei March 7, 2014 - 16:39 Reply

    Situațiile și motivațiile sunt foarte diferite și e greu de judecat, Oana. Fiindcă, să nu uităm, sunt mulți părinți care nu le pot oferi prea multe copiilor lor, material vorbind dar desigur, atunci, îi pot totuși educa.

    E frumos ce spune Dalai Lama, mai ales partea aceea cu “dă-le rădăcini, să se poată întoarce”. Nici nu știi ce mult pot emoționa cuvintele astea, din perspectiva unei mame.

    • Oana March 7, 2014 - 16:49 Reply

      Eu apreciez educația, n-am nimic cu banii.
      Nici ai mei n-au dus-o roz din punct de vedere financiar niciodată (ba uneori chiar au trecut prin perioade foarte dificile), dar niciodată n-au renunțat la a se ocupa de mine.
      Asta mă supără pe mine, că unii nu fac nimic pentru copiii lor (și nu pe plan material, ci afectiv și educativ).

  6. andina March 14, 2014 - 16:21 Reply

    Sunt exact de aceeasi parere cu tine. Am un caz in familie si pot sa spun cu mana pe inima ca exact asa e cum spui. Un parinte nu e acela care ..te face…ci acela care te creste, de fapt. Deci, daca parintele acela l-a dat in grija surorii sale pe al treilea copil al sau, l-a da sa il adopte, din nu stiu ce motive, eu nu cred ca merita sa fie numit parinte. Eu nu sunt in masura sa judec dar acesta e exemplul pe care il primesc, la randul meu, pentru timpul cand voi decide sa am un copil? Ca exact acest gand ma macina de mult timp si nu pot scapa de el!! Asa e, e parintele tau si trebuie sa il respecti macar, daca nu sa il accepti si sa il iubesti, daca ti-a provocat mult rau, de mic copil. Ei bine, si eu ma linistesc macar, la gandul ca acela care a avut grija de cineva mereu acela e, de fapt, parintele sau. Punct!

Leave a Reply