Cum a fost la PR Beta 2013

Ca să nu o mai lălăi și să vă aburesc cu bla-bla-uri intru direct în subiect.

Conferința PR Beta 2013

Panelul 1:

Călin Crainic – Vitrina Advertising – nu părea impresionat că e primul speaker, ideea speech-ului său a fost că trebuie să te faci ascultat, nu auzit.

Sorin Trâncă – Friends Advertising – a vorbit foarte mișto de storytelling, de povestea care trebuie creată în jurul brandurilor. Am apreciat foarte tare că e primul om din comunicare pe care eu personal l-am auzit subliniind că 75% din brandurile românești din top 50 nu sunt controlate de români.

Ștefan Stroe – Incandescent Marketing – a vorbit fain despre comunitățile online și brand ambassadorship, un subiect care pe mine mă interesa.

Panelul 2:

Oana Bulexa – The Practice – deja știți, m-a impresionat rău, doar e de la THE Practice. A vorbit despre comunicare mai presus de social media și de faptul că nu orice brand are nevoie de social media, exemplul fiind Pay Point.

Alex Ciucă – Superior Media – a explicat pe înțelesul tuturor cum gestionezi foarte bine un cont de Facebook cu buget zero – dacă ești vedetă! :) Tot el a subliniat importanța găsirii canalului de comunicare perfect.

Georgiana Gheorghe – The Presage – a avut un discurs și un ”joc” legat de transparența în comunicare.

Panelul 3:

Daniel David – Babeș Bolyai – a explicat ce e contaminarea psihologică și de ce nu putem controla informația de care ne lovim, chiar dacă avem impresia că putem.

Christos Fouskoudis – Romtelecom – a vorbit un pic despre proiectul afacereataonline.ro, Romtelecom fiind susținătorul PR Beta.

Mugur Pătrașcu – iLeo – a vorbit despre esența brandurilor, despre contentul care, după cum bine știți e rege, despre managementul unui brand în trecut și în prezent. Tot Pătrașcu a ținut să menționeze că e foarte important ca un influencer să-și asume 100% brandul. Ca să nu o lungesc, vă zic că a vorbit mult și bine. :)

Panelul 4:

Simona Neumann – Asociația Timișoara Capitală Culturală Europeană – jur că n-aș fi vrut să scriu asta, dar greșelile de pe absolut fiecare slide m-au distras enorm. Am rămas doar cu ideea că asociația există din 2011, are nevoie de voluntari și de bani și se speră că în 2021 orașul nostru va fi capitală culturală europeană.

Tinu Vidaicu – Club Management & Ritma – am aflat că promovează Ponton Casa Baraj, BC Timba și cântăreții Kamelia și George Hora + câteva detalii pe aceste studii de caz.

Oltea Zambori - Comedy Cluj – Nebuloasa a vorbit din perspectiva omului implicat în Comedy Cluj despre pasiunea pe care o pune în proiectele de comunicare culturală. Și credeți-mă pe cuvânt, când e vorba de cultură, pasiunea e ultra-necesară, cultura nu produce bani care să dea afară din casă cam pe nimeni la noi. Tot Oltea a spus că este important pentru un comunicator să-și cunoască produsul și defectele acestuia pentru a putea gestiona cazurile în care și alții i le remarcă.

Workshopuri:

Comunicarea de criză – Monica Jitariuc – bestial! Ce pot să vă zic, și dacă nu aș fi aflat nimic nou, tot m-aș fi declarat încântată pentru că Monica a fost funny și șarmantă. Ne-a dat niște informații super mișto despre cum manageriază o agenție de PR o criză și despre cum se pregătește pentru ea. În plus, am făcut un exercițiu pe echipe, am primit de la ea feedback ”distructiv” și ne-am testat talentele de oameni de PR.

fotografie de pe Facebook-ul PR Beta din timpul workshop-ului Monicăi

De la site la online - Alex Ciucă – nu pot să zic că am primit informații noi, chiar știam cam tot din ceea ce a prezentat Alex. Totuși, mi-a plăcut mult pentru că a explicat metode super simple de promovare oamenilor din sală (mulți nu lucrau în comunicare, ci pur și simplu veniseră pentru a învăța cum să comunice online când e vorba de afacerile lor proprii). A fost un dialog fain de tot, s-a discutat mult, s-au schimbat impresii și s-au creat legături. În plus, Alex s-a pregătit temeinic cu sugestii pentru participanții la workshop (studiase lista de dinainte pentru a știi pe la ce firmă lucră fiecare), chestie tare drăguță.

Concluzia: PR Beta 2013 mi-a plăcut mai mult decât PR Beta 2012, deci vreau să merg și la PR Beta 2014.

Felicitările, masa și dansul în comentarii, vă rog. :)

Hai să facem!

Am citit într-o zi un anunt foarte… mișto (!?) pe unul din grupurile unde activez pasivez pe Facebook. O domnișoară foarte extaziată spunea că ea și grupul X pun în scenă o piesă de teatru și un eveniment în continuarea acestuia, mă rog, ceva de genul ăsta.

Și pentru toată treaba asta aveau nevoie de un pic de ajutor. Și urma o listă. O liistăăăă. Pardon, o liiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiistăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăă. Lungă cât o zi de post. Care includea cam așa: organizatori, actori, regizori, fotografi, specialiști PR, jurnaliști, scenariști etc.

În naivitatea și răutatea mea fără margini n-am putut să nu mă întreb ce naiba aveau de fapt. Că din detaliile pe care le tot dădea am înțeles că ei îs de fapt o mână de oameni care vor ceva dar nu oferă nimic, deci nu fac nimic și nu știu să facă nimic din ce vor să facă, așa că ei caută oameni care să se ofere să facă tot în locul lor. Moca. Adică gratis. Pe nimica. Nada de nada. For free.

sursă foto

Ați înțeles cum se face, da?

În caz că voi sunteți sufletiști din-ăștia săritori și implicați în chestii caritabile de orice fel, vă anunț că vreau și eu să organizez un festival în onoarea mea și am nevoie de bani și ajutor de orice fel. Și să faceți tot să fie bine. Ca să fiu mândră. Și-un bust în Parcul Central din Timișoara n-ar strica. Ba nu, o statuie cu mine pe un cal. Nu știu cum am putut să uit că orașul nostru are mare nevoie de statui ecvestre.

Foamea

sursa foto

În timp ce în unele părți ale lumii oamenii suferă din cauza foametei, la noi, brandurile și brandurile personale suferă de o constantă foame de like-uri. Cred că în ultimele 30 de zile mi-au poposit ochii pe minim 5 articole cu sfaturi de strâns like-uri pe Facebook, și nu, nu le-am căutat cu lumânarea, așa a fost să fie. Și-am dezvoltat propria mea teorie, că mai nou suntem toți specialiști soușăl midia, da?

Eu, cu al meu impozant și bine dezvoltat brand personal vreau să-mi fidelizez și mai tare adepții, conform teoriei, da? Și să strâng cât mai mulți fani adevărați. Mă urmăriți, da? Că ăsta e momentul meu de glorie și nu puteți rata faza, mai ales că la sfârșit am o cerere specială (nu, nu să-mi dați like, nu ați ghicit nici acuma). Și să-i fac ceva la ROI. Nu știu ce să-i fac, am pus termenul că dă bine în domeniu și am vrut să știți și voi că eu știu ce-i ăla ROI – Return Of Investment. Deci, dacă vreau eu să fie toți cititorii mei fanatici care mă ascultă până-n pânzele albe și cumpără lac de unghii, cărți și adoptă câini că așa le zic eu, n-ar trebui să cerșesc altceva?

Eh, v-am dat de gândit, right?

Știu că sunteți copii deștepți, dar touși vă zic clar (de fapt, e pentru cei care ajung pe aici din greșeală, căutând organe umane de vânzare și având pretenția să primească rinichiul lui Dostoievski la pachet cu niște know-how de pe blogul ăsta sărac). Dacă nu vreți să îmi citiți:

• teoriile absurde,
• elucubrațiile patetice,
• fanteziile despre cumpărături,
• teoriile despre familie, viață și alte subiecte grele,
• părerile mai puțin autorizate despre cărți,
• postările superficiale și vinovate despre cosmetice, frumusețe, îngrijire și alte treburi femeiești,
• ideile mai mult sau mai puțin geniale,
• poveștile despre prietenii mei (sunt o bârfitoare, ce să zic!),
• advertorialele, rare (că nu suntem la piață) și necesare (că zic părinții că nu-mi dau bani de domeniu și alte fițe),
• amintirile din copilărie,
• chestiile legate de mâncare pe care le-aș putea scrie (da, îmi place să mănânc, guilty!),
• dramele,
• bucuriile,
• secretele publice
• sau divagațiile de orice fel

sunteți liberi să-mi dați unlike. Că așa mi se pare fair. Și la fel de fair mi se pare să mă urmăriți ca să mă criticați, că teoretic ar trebui să-mi asum toate inepțiile înșirate chiar de-am trecut de etapa în care le-am așternut în draft și-am apăsat apoi sfântul Publish.

Teoria mea kovacsiană – liber la unlike la tot, nu vă pierdeți timpul cu chestii care nu vă interesează și nu vă ajută cu nimic!

Cumpărăm sau adoptăm?

Când vine vorba de pui de animale, parcă toți ne topim, exact cum vă spuneam și mai devreme. Și dacă tot e subiectul deschis, am decis că e bine să abordez și problema expusă în titlu și să-mi spun punctul meu de vedere personal, că de aia scriu pe blogul meu propriu și nu pentru un ziar.

Eu nu sunt o simpatizantă a pet-shop-urilor. There it is! Am zis-o clar! Am auzit, informație neverificată, că animalele din pet-shop-uri sunt destul de bolnave și de prost îngrijite. Indiferent dacă asta e adevărat sau nu, sincer cred că  angajații nu prea au timp de animăluțele alea. Ei sunt plătiți ca să lucreze, nu să le smotocească. În plus, oamenii de acolo lucrează maxim 12 ore pe zi, în rest cățeii sau pisicile stau fără companie și indiferent că se simt rău, că li s-a terminat mâncarea, că le este frig sau că se lovesc nimeni nu observă imediat. Ca să nu mai zic că stau închiși în spații mici și strâmte, de multe ori puși într-un geam ca să impresioneze, ca niște cerșetori care-și expun cu nerușinare nou-născuții ca să impresioneze până la lacrimi pentru bani.

Da, știu și realizez că argumentul meu se bazează pe milă față de animăluțele comercializate în magazine și nu pe informații clare, dar oricum stă situația rămân în echipa adversă.

Eu sunt pro adopție. Sunt atâtea organizații care iau sub aripa lor animale abandonate că nu e greu de găsit un suflețel necăjit cu nevoie mare de casă și dragoste multă de dat (în Timișoara e Pet Hope de care am auzit de extrem de multe ori – știu că-s tare implicați și dedicați). Mai mult, animale se pot lua direct de pe stradă și duce la veterinar pentru deparazitare și tratament, în caz că au probleme de sănătate. În plus, sunt și oameni care au pui de la animalele lor și îi oferă gratis celor care-și doresc.

Ideea-i că adopția oferă o șansă frumoasă unui animal care are nevoie de o casă și dragoste. Nu se cer bani sau bunuri în schimbul lor, ceea ce mi se pare foarte frumos, având în vedere că animalele pe care le creștem ne devin prietene. Și nu ne cumpărăm prietenii în mod normal, nu?

Dorința mea e să adopt un cățel cândva. Nu îmi doresc unul cumpărat, nu visez o rasă anume. Tot ce-mi doresc eu e să iau acasă un câine pe care să-l cresc și care să fie al meu, al nostru. Să stau bot în bot cu el. Să se joace cu mine. Să-mi fie alături. Să-mi permită să-l smotocesc și să-i cumpăr bunătăți. Să se uite la mine și să facă puppy eyes și să pic ca fraiera. Vreau un câine de când mă știu. Nu-l vreau cadou, vreau să-l găsesc eu, să-l văd și să știu că-i al meu.

Cred că v-ați lămurit cu ideile mele. Îs curioasă dacă sunteți de acord sau dimpotrivă. Ideea de a scrie despre asta mi-a venit de la Claudiu, care a scris pe Facebook că se pregătește să save a life.

P.S. După ce am terminat postarea și am căutat poză am descoperit una potrivită perfect convingerilor mele:

sursă foto

Scrisul de pe pereți

Când eram mică aveam o dorință mare: să scriu pe pereți. Doar că ai mei m-au educat să nu fac asta și ca să fie toată lumea fericită eu am scris mic și-n locuri ascunse. Eu mi-am făcut damblaua și ei au trăit fericiți fără să știe asta, așa că toate bune și frumoase. Acum parcă nu m-aș pune să fac așa ceva, dar cum iubesc cuvintele, nu m-aș supăra să am un perete cu tablouri înrămate cu fraze frumoase sau amuzante. Așa că m-am pus să caut pe Pinterest  (sursa foto) ce ar fi interesant de expus într-o casă și am salvat următoarele fotografii, la care insist pe text, nu neapărat și pe aspectul vizual, ăla poate fi modificat.

Voi ați pune tablouri bazate pe cuvinte și nu imagini pe pereți? Noi avem unul, l-am pictat eu cu tempera Panda pentru prietenul meu cu o ocazie deosebită, e colorat, are o ramă mare și galbenă și spune What I most love about my home is who I share it with.