Eu plătesc, eu decid (?)
Unul din lucrurile pe care le iubesc la independență e că EU decid. Când stăteam cu ai mei, inevitabil ajungeam din când în când la dispute în care ei aveau ultimul cuvânt – ”La noi în casă faci cum spunem noi, la tine o să faci cum vrei tu.” Și îmi dau seama acum că aveau dreptate și că demolarea pereților sau alte năzdrăvănii care îmi treceau mie prin cap nu erau cele mai inteligente idei ale mele de-a curmezișul cărora ei se puneau. Și cum argumentul că ”Nu-i frumos.” nu mergea cu mine, se apela la greutatea infailibilă a proprietății.
Cu ani buni în urmă așa era și în alte situații, mai ales când era vorba de haine. Era un adevărat coșmar să merg cu mama la cumpărături. Ne făceam viața un iad reciproc și calvarul îl încheiam cu mine acceptând să-mi cumpere fel de fel de prostii (pe care știam că nu le voi purta) doar-doar ca să nu o mai aud ținându-mi teorii. Totul s-a terminat în clasa a 9-a, când îmi căutam cizme și m-a obligat să-mi iau niște hidoșenii cizme minunate pentru o doamnă de 40 de ani pe motiv că-s din piele și o să mă țină. M-ar fi ținut mult și bine, că după prima purtare nu le-am mai scos din dulap și până la urmă tot ea, mama, s-a ales cu cizme noi, pe placul ei. :))
Cu tata era altă poveste, eu ceream cretinătăți și el negocia cu mine astfel că nu-mi cumpăram țoale de paiață, doar de semi-paiață.
În fine, cu hainele și încălțămintea m-au lăsat de capul meu până la urmă, de la dezastrul cu cizmele. :)
Ideea-i că oarecum am ajuns și eu la părerea lor. Dacă eu plătesc ceva pentru altcineva, vreau să mi se ia în considerare opinia. Nu consider că-i corect să dau cu parul pe motiv că eu dau banii, dar nici să nu am nimic de zis nu mi se pare fair. O negociere mică, să fie bine pentru toată lumea ( :) ) mi se pare ideală.
Cât despre casă, aici chiar că eu plătesc, eu decid (noi amândoi adică, dar nu terțe persoane, asta-i ideea). Chirie, întreținere, tot. Așa că nu permit nimănui să vină și să facă pe șeful.
Nu știu cum o să fiu ca părinte, dar sper să fiu echilibrată ca să nu provoc isterii (cum se-ntâmplau la noi în casă când eu și a mea mamă ne certam :D). Și să am un ceva, măcar mititel, de spus.
DIY is my middle name: rafturi de cărți
Pentru cei care nu știu de la ce vine DIY – Do It Yourself. Adică lucruri pe care le puteți face singuri. Și azi săptămâna asta vă-nvăț eu chestii pe care le puteți face destul de ușurel singuri: rafturi de cărți, un brăduț decorativ și o decorațiune de perete cu fotografii.
Încep cu rafturile, pe care tot le visam de ceva timp pentru că multe din cărțile mele din living stăteau pe jos. Trebuia să facă tata niște rafturi de rigips dar în ziua de muncă ne-am trezit că nu avem ce ne trebuie și fiind 1 decembrie n-aveam nici de unde lua (am avut o problemă de comunicare în procesul de planning, cum s-ar zice :D). Așa că m-a lovit brusc inspirația când am găsit niște plăci de parchet puse bine de ai mei și rămase în plus de când au schimbat ei parchetul. So, e nevoie de: L-uri sau suporturi de rafturi care se găsesc la Practicker, Dedeman, Baumax (pentru numărul lor, înmulțiți numărul de rafturi cu minim 2) etc, plăci de parchet în funție de câte rafturi vreți și un meșter cu bormașină și… dibluri (dacă așa s-or numi!).
Și e ultra simplu: se prind L-urile (sau ce cumpărați pentru suport) în perete, se așează placa de parchet peste și… gata! :) Pe mine m-a costat cam 20 de lei un raft – doar chestiile de suport le-am plătit. Pe L-uri am dat până în 10 lei pe unul la Practicker (cică sunt și mai ieftine și mai drăguțe în alte magazine, la Practicker tot ce era mai finuț era scump :( ). Evident, nu-s rafturi de ținut greutăți, dar eu zic că-s faine (:D). Și dacă stați în chirie, ca mine, nu are rost să vă luați mobilă aiurea pentru că nu știți unde vă mutați next, deci rafturile astea îs ieftine și utile și drăguțe.
Meșterul la lucru :)
OK, recunosc, m-am trezit cu pozele abia când se lucra deja la raftul nr. 2
Și o poză cu produsul final. Dacă sunteți atenți la detalii o să vedeți că e o eroare la prinderea L-urilor. Tata nu-i (atent la detalii). :D
Eu îs tare mândră de rafturile mele. Și mă bucur că am scăpat ieftin cu ele, după cum spuneam, am plătit doar L-urile (și m-am și fentat cu ele din câte am înțeles, deci se poate și mai ieftin), pe tata l-am plătit cu dulciuri și bere (:D). Toată treaba a durat cam 5 minute, mai mult mi-a luat să decid ce și cum pun pe ele.
Arăta foarte ciudat acel perete, aveam un singur tablou (se vede în poza a doua) pe el și literele, dar toate pe o bucată și un spațiu mare gol. Acum arată mai ok și-s împăcată cu situația și dorm bine noaptea.
Critici? Mă aștept la ele că știu că nu-s cele mai artistice rafturi din lume, dar sunt ale mele și eu le iubesc! :-P
Tata, televizorul cel nou și vara sportivă
Nu cred că v-am povestit ce fac ai mei de când am pus piciorul afară din casă. Investiții, asta fac! Azi un cuptor cu microunde, mâine o zugrăveală nouă, poimâine un televizor nou. Cred că e LCD tv-ul sau ce o fi (eu și tehnologia :D), în orice caz, e mare și are ecran plat. Numa’ bine, cu prima ocazie cu care fiică-sa (adică moi) s-a dus la el, el i-a făcut un scurt tur. Să vadă fiică-sa noul cuptor cu microunde, zugrăveala și bineînțeles televizorul.
”Are o imagine, nu-ți vine să crezi!” (Mi-a venit să cred.)
Și (revenind la persoana I că așa e normal) timp de minim 60 de minute m-a ținut lipită de el pe canapea, să mă treacă prin TOATE canalele de sport.
”Tu-ți dai seama cum văd eu meciurile vara asta??? Și olimpiada! Tu-ți dai seama?!?!” Partea cea tare e că mă sună chiar ȘI maică-mea să merg să văd meciuri pe la ei, deși eu nu-s a’ mai mare sportivă în viață. Cred că ea s-a gândit că dacă tot nu are ce-i face vara asta, măcar să i se alăture.
Așa că e răsfățat de cele două femei din viața lui. Pe deasupra, pentru ziua lui îi luăm cosmeticale de la Championship Collection, făcute special pentru pasionații de sport, chiar dacă ”marii sportivi” transpiră pe teren sau în fața televizorului, ca tata :D. Iar dacă toți îs fani geluri de duș și alte smacuri masculine, ca el, nu o să o ducă chiar rău Avon (tata-i fan, are și gentuță de cosmetice și o ține în baie!). Evident, tot datorită lui stau bine și cei care produc ziare sportive și orice minuni legate de evenimentele din vara 2012. Pentru că el nu se dă înapoi de la a-și alimenta pasiunea. Sper numai că vânzătorii de reviste și alte produse personalizate cu treburi din sport înțeleg mai multe ca mine din ce povestește el.
Eu vara asta presimt că o să sfârșesc în mai multe seri cu ochii în televizor la ai mei, dacă tot își promovează fără rușine gadgetul nou sub nasul meu! Măcar Olimpiada să o văd HD, nu? :)
”Că voi nu aveți televizor și îi păcat să ratezi!” dixit.
E ziua lui
Tatal lui. Tatal meu.
Cartea lui Marquez pe care o termin cu greu (de lene, nu ca nu ar fi superba) m-a facut sa ma gandesc la familie, so, there you have it…
Tata a crescut cu un tata care avea conceptii moderne. Nu accepta ideea de a da in copiii lui, considera ca se poate intelege cu ei prin dialog. I-a rugat sa nu se faca niciunul contabili, i-au ajuns lui anii in care a practicat meseria in regim comunist. A avut un aparat foto si le-a facut poze la copiii lui (prin 1960 :) ). Nu dorea sa se casatoreasca la biserica si se certa cu preotul din sat cand venea sa ii roage pe el si pe sotia lui sa se casatoreasca in fata lui Dumnezeu. Era clientul unui restaurant unde ii ingrozea pe angajati de felul in care isi condimenta mancarea :).
A fost un tata minunat si nu l-am auzit vreodata pe unul din fii lui sau pe sotia lui sa spuna vreun cuvant rau despre el, dimpotriva, se vorbeste despre el cu dragoste si respect (si de multe ori, cu lacrimi in ochi).
Eu am crescut cu un tata care nu m-a atins. Ar fi preferat sa imi explice de 100 de ori decat sa dea in mine si sa ii explice si mamei mele de ce e mai bine sa imi spuna ceva de 100 de ori decat sa dea in mine o data. Tata a ascultat Queen si Abba si in fiecare an in 24 noiembrie vorbeste despre moartea timpurie a lui Freddie. A facut an de an bradul cu mine si m-a dus cu sania si la pescuit :). Duminicile punea muzica la casetofon si dansa cu mine in brate; cand nu era mama acasa juca fotbal cu mine in casa si ping-pong pe masa din sufragerie. M-a dus pe jos la bunica-mea de o gramada de ori si pe drum mi-a bagat in cap ca trebuie sa invat ca sa nu ajung muncitor, ca el. Mi-a explicat de ce e bine sa citesc si era amuzat cand ma prezentam acasa cu premii la olimpiada de romana (“Te duci tu cu numele tau unguresc sa le iei premiile copiilor”). Mi-a zis “Sa nici nu te gandesti sa te duci cu unul care te bate. Daca iti place bataia putem sa rezolvam asta si acasa.” – nu stiu daca asta e cel mai ortodox argument (mai ales venind de la cineva care nu mi-a dat vreodata nici macar clasica palmuta la fund) dar a tinut si am stiu dintotdeauna ca violenta e moartea pasiunii.
Tata e ateu undercover… daca ar recunoaste ar fi scandal in familie :). Se multumeste in schimb sa vina cu argumente concludente cu privirea la manipularea pe care o face biserica si mama nu are cum sa il contrazica.
Cu o mina foarte grava ne-a avertizat pe mine si pe mama acum 10 ani sa nu aducem pisica acasa. Pe 18 mai a venit pisica, cel tarziu 7 zile mai tarziu intra in casa intreband ce face Miki :)). Acum are paturica ei si bucatica ei de pat langa el si e nelipsita langa el cand doarme.
Tatal tatalui meu a fost cel mai bun tata pentru el si tata e cel mai bun pentru mine. Stiu ca de asta nu e tocmai o postare de Valentine’s Day, dar dintotdeauna mi-a placut sa ascult povesti despre bunicul meu, in special vorbeste tata de el.
Si pentru “incheiere”, ca sa nu fie in coada de peste, un citat pe care l-am gasit acum foarte multi ani intr-un interviu cu o Maria Marinescu dintr-o revista glossy si care mi-a placut la nebunie – “People fade with age, memories never do”.
