Zile de 8 martie de mult apuse
Azi e 8 martie. Așa că La mulți ani, dragelor! Deși nu țin să subliniez eu pe blog diverse evenimente de acest gen, ziua de 8 martie mi se pare frumoasă și deosebită, nu doar pentru că e una din primele de primăvară ci și pentru că are un aer special. Viața stă să explodeze-n jur, iarba verde așteaptă să apară și peste tot sunt flori colorate și parfumate și pline de polen nerăbdător să mă facă să sufăr.
Nu știu care-i primul 8 martie – Ziua Mamei, de care vă amintiți voi, dar eu îmi aduc aminte bine o zi în care am desenat cu degetele, cu tempera, portretul mamei, la grădiniță. Cred că e inutil să vă zic că am conturat o chestie brunetă hidoasă cu două puncte mari negre pe post de nas, operă de artă care a făcut-o pe mama mea în carne și oase să râdă nestingherită.
Îmi amintesc și când am învățat tot la grădi să cântăm ”E ziua ta, mămico/ În dar ți-am adus inima/ Și crede-mă, mămico/ Un dar mai frumos nu se putea.”
La școală am refuzat o dată un buchețel de flori de la un coleg. Că nu știam cum să reacționez.
Când am crescut, mama a început să mă trateze cu ciocolată de 8 martie.
Mai târziu, după ceva ani, am început să ies cu fetele pentru a marca ziua asta, a noastră.
Ultima amintire clară și precisă a zilei de 8 martie e de acum 6 ani. Eram cu fetele la terasă, toate fără prieteni. Admiram băieții care treceau cu flori, îi lăudam pe cei care aveau buchete frumoase și îi vorbeam de rău pe cei cu garoafe sau flori ofilite. :)) 8 martie era în timpul săptămânii și ca să ne facem de cap ca niște single girls dezamăgite că nu au primit nici o floare am decis să ieșim în sâmbăta următoare să dansăm.
Să zicem că până la urmă am primit o floare pentru 8 martie și de atunci data de 9 a devenit mai importantă și n-aș stii să zic exact ce am făcut de Ziua Mamei/ Femeii în ultimii ani, în detaliu. Oricum, an de an am sărbătorit frumos.
Așa că anul ăsta vă scriu pe blog La mulți ani și o primăvară frumoasă, încărcată de flori și fericire!
Eu plătesc, eu decid (?)
Unul din lucrurile pe care le iubesc la independență e că EU decid. Când stăteam cu ai mei, inevitabil ajungeam din când în când la dispute în care ei aveau ultimul cuvânt – ”La noi în casă faci cum spunem noi, la tine o să faci cum vrei tu.” Și îmi dau seama acum că aveau dreptate și că demolarea pereților sau alte năzdrăvănii care îmi treceau mie prin cap nu erau cele mai inteligente idei ale mele de-a curmezișul cărora ei se puneau. Și cum argumentul că ”Nu-i frumos.” nu mergea cu mine, se apela la greutatea infailibilă a proprietății.
Cu ani buni în urmă așa era și în alte situații, mai ales când era vorba de haine. Era un adevărat coșmar să merg cu mama la cumpărături. Ne făceam viața un iad reciproc și calvarul îl încheiam cu mine acceptând să-mi cumpere fel de fel de prostii (pe care știam că nu le voi purta) doar-doar ca să nu o mai aud ținându-mi teorii. Totul s-a terminat în clasa a 9-a, când îmi căutam cizme și m-a obligat să-mi iau niște hidoșenii cizme minunate pentru o doamnă de 40 de ani pe motiv că-s din piele și o să mă țină. M-ar fi ținut mult și bine, că după prima purtare nu le-am mai scos din dulap și până la urmă tot ea, mama, s-a ales cu cizme noi, pe placul ei. :))
Cu tata era altă poveste, eu ceream cretinătăți și el negocia cu mine astfel că nu-mi cumpăram țoale de paiață, doar de semi-paiață.
În fine, cu hainele și încălțămintea m-au lăsat de capul meu până la urmă, de la dezastrul cu cizmele. :)
Ideea-i că oarecum am ajuns și eu la părerea lor. Dacă eu plătesc ceva pentru altcineva, vreau să mi se ia în considerare opinia. Nu consider că-i corect să dau cu parul pe motiv că eu dau banii, dar nici să nu am nimic de zis nu mi se pare fair. O negociere mică, să fie bine pentru toată lumea ( :) ) mi se pare ideală.
Cât despre casă, aici chiar că eu plătesc, eu decid (noi amândoi adică, dar nu terțe persoane, asta-i ideea). Chirie, întreținere, tot. Așa că nu permit nimănui să vină și să facă pe șeful.
Nu știu cum o să fiu ca părinte, dar sper să fiu echilibrată ca să nu provoc isterii (cum se-ntâmplau la noi în casă când eu și a mea mamă ne certam :D). Și să am un ceva, măcar mititel, de spus.
Cum se dau veștile
sursă foto
S-ar putea să vă mai fi povestit despre asta, dar nu pot să nu revin (în caz că revin) asupra subiectului… maică-mea și modul ei de a da vești și de a povesti noutăți. Ea-i tare sensibilă, vrea să ajute pe toată lumea, să salveze planeta, din-astea, că na, trebuia să semăn și eu cu cineva. Și de fiecare dată când află câte ceva sau descoperă ea tot felul de chestii simte nevoia să împărtășească și cu mine (v-am mai zis că am față de om de încredere, da?).
Și așa ajungem la niște dialoguri tragi-comico-înduioșătoare:
- Mama, mâine cred că vin să mânc cu voi.
- Păi cum așa?
- Alex merge la schi și eu rămân în oraș.
- Da? Hai să-ți povestesc ceva: nepotul unei colege de-a unei prietene a vecinei lu’ bunică-ta o fost la schi.
- Urmează ceva trist?
- Nu, dragă, lasă-mă să-ți zic!
- Bine.
- O fost la schi și și-o rupt piciorul. Și săracul îi amărât și acuma e-n concediu fără plată și nu are bani nici să-și întrețină familia, îți dai tu seama???
- Mi-ai zis că NU îi ceva trist!
- Ei, am vrut numai să-ți zic câte se-ntâmplă.
Sau… cu animale. După ce că fiică-sa îi o sensibilă care plânge la filme în care mor câini și suferă și bocește și-și pune întrebări, ea pune sare pe rană, bagă un cuțit acolo și învârte.
- Oana, să vezi ce am văzut azi…
- Ce? E ceva trist? Dacă da, nu vreau să aud că tot o să mă gândesc încontinuu la aia.
- Mmmmmnnnnnnuuuu… (și nu se uită în ochii mei!) Era un cățel care s-a ținut după mine când am venit de la lucru. Și șchiopăta…
- Nuuuuuuuuuu, te rog eu, nuuuuuuuuu, nu-mi mai povesti.
- Și… și… părea așa mort de foame (aproape că-i dau lacrimile; la maică-mea, nu la câine). Și nici nu vedea cu un ochi. Și avea blana plină de scaieți.
- Ai zis că nu e ceva triiiiiiiiiiiist!!!
- N-am putut să țin pentru mine.
Cum o educ? :)
Să nu credeți că-s o insensibilă, mă implic să ajut oameni, animale și alte cele, dar prefer să o fac fără să aflu detaliile suferințelor pentru că dacă le știu, mă gândesc obsesiv la ele și sufăr pentru că știu că nu pot ajuta prea mult.
Mame
Ale voastre:
- vă întreabă de 5 ori pe zi ce ați mâncat?
- vă oferă de 5 ori pe zi (minim) mâncare?
- vă întreabă tot de atâtea ori ce noutăți aveți?
- vă povestesc de mai multe ori de problema cu durerea puternică de cot a mătușii Mărioara?
- vă spun de verișoara Irinuca, care e o putoare care stă tot timpul cu ochii-n televizor și părinții o întrețin și la 30 de ani?
- vă zic de minim 3 ori de vecina de la 2 care își învață copilul să înjure?
- vă informează în legătură cu politica țării în timp ce taie cu nervi un morcov nevinovat?
- vă întreabă ce să vă mai dea, cum să vă ajute și dacă vă descurcați cu banii?
- vă amintesc că se apropie Crăciunul și că trebuie să vă gândiți la donații chiar dacă le faceți și în restul anului?
- vă mai zic măcar așa din când în când că nu dorm de grija voastră?
- vă gătesc cu dragoste?
Numa-ntreb. :)
Dar parcă e altfel de când nu mai stăm bot în bot zilnic ca să ne tot certăm. Altfel bine.
Sper să nu existe un later edit să vă povestesc că m-a bătut sau ceva la 24 de ani că i-am ascuns faza cu jobul :)).
Logică maternă
Până acuma vreo doi ani când i-am explicat clar că îmi las părul lung, am tot purtat un dialog care părea fără sfârșit cu a mea mamă.
- Mami, nu vrei să te tunzi scurt?
- Nu, mama.
- De ce? Că așa bine ți-ar sta!
- Că nu-mi place.
- Dar e ușor de aranjat.
- Am timp, mama.
- Dar e și ușor de întreținut.
- Nu contează.
- Îl piepteni imediat, nu-ți pică așa mult.
- E ok, oricum nu năpârlesc, rămân cu el mediu/lung.
- Of, nu vrei să m-asculți.
- Nu.
- Dar așa bine arăți în poza din pașaport, MINUNAT îți stă tunsă scurt.
- …!!!
E vorba de pașaportul ei în care eram trecută și eu ca un copil minor ce eram. Făcut în 1989. Aveam FIX 2 ani. Suntem în 2012. Cred că v-ați prins.
