Pasiune
Ca să nu fur o poză de la alții și ca să nu amân să aștern atâtea idei vă ofer ”minunăția” asta de poză de pe telefon
Vroiam să aștept pentru postarea asta pentru a nu o lăsa săracă în ceea ce privește imaginile, dar am fost așa de entuziasmată de evenimentul la care am participat aseară că n-a fost să fie. Aseară, Ghiduri Turistice a organizat un eveniment numit Povești de pe mapamond. Cum de am ajuns eu acolo?
Well, pasionată de călătorii mă știți, dar din păcate nu călătoresc pe cât mi-aș dori pentru că bugetul mă trage înapoi (și jobul la care n-aș renunța și țara pe care nu vreau să o las). Dar Oxy – pe numele ei oficial Corina mi-a spus că va vorbi despre experiența ei africană și m-am înscris imediat. Auzisem deja poveștile legate de asta, dar what are friends for? Ca să te susțină când vorbești în public și ai prefera să zbori pe lună decât să deschizi gura în fața a câteva zeci de oameni din care pe mulți nu i-ai văzut în viața ta. După ce m-am înscris, mare a fost surpriza mea să văd că fosta mea profesoară de licență, doamna Adriana Ritt, e speaker și ea. Numele celorlalte două doamne au fost noi pentru mine, dar cumințică, m-am deplasat aseară la o cafenea din cadrul City Business Center să aud poveștile tuturor.
Simona Gollent a fost cea care a spart gheața cu povestea călătoriei ei în Elveția, o țară a afacerilor și a ciocolatei. Pe mine Elveția nu m-a tentat niciodată în mod deosebit (față de piticul meu barcelonez de exemplu) și ca să fiu sinceră, nici de acum încolo nu o să visez încontinuu la ea. Poate din cauza faptului că Simona a ales un circuit cu autocarul, chestie care pe mine nu mă dă pe spate. În facultate am făcut asta, 4 țări în câteva zile: Austria, Belgia, Franța, Germania. A fost frumos, am fost cu colegii, ne-am distrat și ne-am întors morți de oboseală. Și la mine personal au fost și frustrările: în Viena nu am vizitat Schonbrunnul pe dinăuntru – nu era timp, în Bruxelles nu am văzut Atomium (groaznic de dezamăgită am fost) pentru că ne grăbeam, în Franța – oh, pur și simplu nu a fost destulă Franță pentru mine, iar în Munchen am fost atât de obosită că m-am bucurat mai mult de un duș decât de oraș. Aș mai face circuite, dar cu mașina, fără cazări luate din timp, fără stresul de a ajunge dintr-o parte în alta.
A treia prezentare a fost a Georgianei Budur: o poveste simpatică despre o călătorie făcută în Capri unde ea și soțul ei și-au reînnoit jurămintele. Îmi doresc să văd Italia, dar nu tânjesc la Capri (arta și cultura mă atrage pe mine acolo) așa că prezentarea nu m-a prins foarte tare. Plus că ea a fost sinceră și a spus că revine în aceleași locații de care e atrasă, chestie care pentru mine personal e un big no-no.
Și acum despre pasiune!
Pasiune am întâlnit în povestea doamnei Ritt despre Japonia. Gândurile mele asiatice bat spre China, mai precis Shanghai, dar modul în care dumneaei a povestit despre călătorie, Sakura, tradiții, obiective, peripeții, oameni și mâncare m-a fascinat. Deși o știam din perspectiva de studentă, am avut o mare, mare surpriză frumoasă pentru că în spatele profesoarei se ascunde un om cu o pasiune. Care povestește fără a-și trage suflul despre un loc frumos. Am ascultat un discurs – deși nu l-aș numi așa, pentru că m-am simțit de parcă eram la cineva acasă – inedit despre Japonia și ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost ceea ce s-a spus despre oameni. Japonezii sunt săritori, dornici să ajute. Sunt și organizați și sunt și duri dacă e nevoie. Studenții exersează limba engleză ajutându-i pe turiști, chestie care mie mi se pare extraordinară. Au în orașe transport bine organizat pentru cei ce vizitează.
Chiar dacă nu am reținut 100% din informația oferită, mi-a plăcut pasiunea pusă în poveste. Bucuria de a împărtăși și a altora experiența japoneză. Evident, ajunsă acasă am intrat direct pe blog și am citit la despre mine (așa procedez pe fiecare blog pe care intru prima dată) următoarele cuvinte: ”Nu exista nici un loc, tara sau localitate de pe planeta unde un calator sa nu aiba ce vedea sau ce invata. Trebuie doar sa aiba ochii larg deschisi si o inima pregatita sa inteleaga.” Coincide foarte mult cu crezul meu, acela că orice om întâlnit ne poate învăța ceva (dacă vrem să învățăm ceva, evident). Așa că de ieri urmăresc (și recuperez) cu plăcere blogul Traveling Hawk.
Tot pasiune am regăsit și la Corina. Umbrită de emoții și cu o voce care abia acoperea zumzăitul sălii a început să povestească timid cele trăite în Africa. Și din 20 de minute alocate, a avut nevoie doar de 40 pentru a face cunoscute oamenilor detalii despre mîncarea ghaneză, despre neseriozitatea (sau să îi spun relaxarea) oamenilor, despre lipsa de educație, despre ferme de cacao, călătorii în Togo, viața de familie și jafuri armate. 4 luni de Africa nu se povestesc în 40 de minute, e clar. Dar m-am bucurat să văd că după primele slide-uri de fotografii Corina începe să se simtă ca între prieteni și să recurgă la un limbaj informal, genul pe care îl folosește când suntem doar noi la un suc sau depănăm amintiri. Așa am aflat și despre iarba ghaneză care face populația fericită tot timpul. Cu hohote de râs și pasiune.
Cred că nicio activitate nu e plăcută și fericită fără pasiune. De asta am ales să dedic atât de multe rânduri acestui subiect drag mie, pentru că ceea ce am văzut și auzit aseară mi-a confirmat pe deplin ideea mea personală despre sensul acestui cuvânt.
Tineretul din ziua de mâine
O prietenă m-a întrebat de ce nu mai scriu despre ce se-ntâmplă prin tramvaie, autobuze și alte mijloace de transport din minunata noastră Timișoara. Păi e simplu: merg la lucru cu un coleg cu mașina, că amândoi stăm peste 9 mări și 9 țări de job. Și când nu merg sau vin cu el, circul cu absolut orice, nu mai stau să aștept, iau orice vine și nu mai am parte de atâta timp de observații.
Darrrrrrrr, colegul meu mai pleacă și-n vacanță, ca toți colegii. Și așa, numai bine, într-o dimineață am încercat o rută clasică. Și în în stația în care așteptam eu autobuzul era o bucată bunică + o bucată nepoată de școală primară (estimez eu, mare specialistă-n copii). Vine 40-ul, coboară puhoiul de oameni cu treabă în zona centrală a fermecătorului nostru oraș șiiiiiiiii pardon, n-apucă bine să coboare liniștiți oamenii, că baba hrăpăreață o și-nfige pe a’ mică-ntre călătorii dornici de a ieși în aerul (mai) curat și țipă la ea să urce sub privirile siderate ale oamenilor izbiți de copil.
Și stau ca tot omul, adult, și mă uit prostită. Evident, m-am întrebat dacă baba e proastă sau needucată. Nu pleca 40-ul fără ele, nu părea să ardă nimic, dar ea tot își împingea nepoata-n lume, de-mi venea mie să o iau de-o aripă și să o trag de acolo să lase copilul să respire. Fetița, ce să zică? Se uita inocentă la babă-sa care probabil pierdea începutul de la vreo telenovelă de n-o livra urgent la școală. Sau, cum ar zice a mea mamă, să nu judec! Poate avea de dus vreun pomelnic la biserică și îl mai prelua popa dacă nu făcea ea cumva să și urce și să și coboare prima.
Și pentru că mi-au auzit urechile multe despre tineretul din ziua de azi concluzionez eu că tineretul din ziua de mâine are șanse că a’ mică nu părea deloc dornică să-și dea coate aiurea, ci mai degrabă făcea cel mai logic lucru – se trăgea deoparte ca să nu o calce în picioare cei mari.
Orașul comedie
Știți serialele alea americane în care sunt prezentate tot felul de orașe și orășele în care au loc ciudățenii de festivaluri? Dacă nu, vă dau câteva exemple reale, ca să vă faceți o idee: Sidewalk Egg Frying Contest, Fruitcake Toss sau Moose Dropping Festival. Întotdeauna când aud de așa ceva mă întreb foarte serios cum le vin oamenilor unele idei. Nu zic că nu-s amuzante, dar mă întreb pur și simplu cine-s ăia care le născocesc.
Și cum fiecare întrebare își găsește răspunsul la un moment dat, am avut și eu o revelație aseară când am citit o știre online. Primarul Timișoarei, domnul Nicolae Robu, și-a dat seama care-i problema în acest minunat oraș european cu mare potențial: nu avem destule statui ecvestre!
Noroc că toate străzile beneficiază de canalizare, că avem drumuri bune, parcări sublime, un transport în comun excepțional și curățenie de putem linge de pe jos. E momentul să ne gândim la statui ale unor mari personalități. Pe cai, nu oricum!
În caz că n-ați dat click pe linkul de mai sus nici n-ați aflat motivul pentru care vom avea statui ale marilor români călare: ca să aibă turiștii cu ce se poza! Pentru că evident, pe lângă toate cele înșirate mai sus pe care clar le avem și nu mai necesită investiții, Timișoara nu duce lipsă nici de turiști. Care plâng cu lacrimi de pui de panda că n-au cu ce se poza!
Acum… eu știu că și Berlinul e plin de urși, dar să nu uităm de ce nu e plin: de gunoaie aruncate pe jos, de mucuri de țigară, de cerșetori și altele. Care va să zică, urșii lor nu se-nghesuie cu nimeni, caii noștri nu știu unde vor fi așezați… între mașini oare? Să aducă un aer eco?
Și o poză în ton cu comedia via Robu taie panglica:
Sper doar să nu-i dea idei că n-avem loc nici de prea mulți cai, ce să mai zic de elefanți…
Noi curiozități, noi informații – Coreea de Nord
De când cu cărțile Lisei See, pe care am descoperit-o datorită celor de la All, am devenit tot mai curioasă de cultura asiatică. ”Visul lui Joy” (preferata mea) abordează, printre altele, tema comunismului, dar ceea ce m-a șocat cel mai tare e că am aflat datorită cărții extremele la care ajungeau oamenii în asemenea vremuri. Știam de la ai mei că nu au dus-o deloc roz până în 1989, dar ceea ce se întâmpla în spatele Cortinei de Bambus e mult mai incredibil. Și tot cercetând pe net am ajuns să mă interesez de Coreea de Nord, țară unde democrația e ceva inimaginabil. Mai mult, chiar ieri am avut ocazia să citesc pe Bookblog un interviu cu Adelin Petrișor, care aseamănă conducerea actuală a lui Kim Ir Sen cu ceea ce se întâmplă în distopia lui Orwell, ”1984”, carte care mie mi-a dat fiori. Și din link în link am ajuns să aflu noi informații (care să-mi răspundă la unele întrebări) care m-au întristat, dar m-au făcut să mă bucur (nu cred că bucurie poate fi numit sentimentul totuși, dar nu am un nume pentru el) că pot privi asemenea informații și le pot procesa din afara unui astfel de regim. M-am gândit că poate sunteți curioși și voi și am cules niște facts:
- în prezent, elevii și studenții învață enegleză datorită filmelor americane vechi. Adică alea care nu spun prea multe despre exterior și nu îmbăgățesc în mod deosebit cultura generală;
- în țară există peste 500 de statui al unui președinte care a murit… de peste 50 de ani!;
- coreenii folosesc un fel de intranet… doar nu credeați că se informează de pe Wikipedia? :( (nu au acces la internet);
- dacă doresc să-și viziteze rudele din alte localități aplică pentru un fel de permise;
- elevii au portrete cu prea-iubiții conducători în clase;
- îndoctrinarea începe la grădiniță, când grădinițiștii încep să primească informații despre conducători;
- femeile nu au voie să folosească biciclete și țineți minte și că n-au la dispoziție mașini sau motoare…;
- cei care nu respectă legea ajung în lagăre de muncă (dacă înceacă să fugă și sunt prinși, sunt executați);
- dacă o să aveți curiozitatea să căutați fotografii cu Coreea de Nord, o să aveți surpriza să vă lovească impresia de spațiu mare, curat și pustiu/abandonat;
- nord coreenii nu au habar ce e aia literatură universală.
Deși viața din Coreea de Nord e tristă, mă fascinează. Așa că aș vrea să văd niște documentare, dacă aveți recomandări – vă rog!
Fotografia e preluată de la Gândul, unde mai sunt câteva zeci, asemănătoare.
Prea mult, prea repede
Că tot am vorbit de prejudecăți și tipare săptămâna asta, nu pot să nu continui pe aceaași linie. De fapt, nu a fost cu intenție, așa a ieșit după ce am fost martora unor discuții între niște cunoștințe de vârsta mea.
Și ochi dați peste cap și mirări și oftări și bătut din picioare și din gene și râs pe sub mustâți pentru ce? Ia deduceți voi din următoarele citate din mari clasici în viață:
”Noi anul ăsta mergem la Praga și la Lisabona, că doar n-om merge în Grecia!”
”Noi zburăm la Berlin.”
”Vai dragă, dar la Paris nu mergeți???”
”Și ziceți că nu ați fost încă la Barcelona? Dar ce așteptați?!”
”Vă zic, nu se poate să nu mergeți la Nisa, e destinația ideală!”
”Acuma trebuie mers în capitalele europene, anul ăsta, acuma se vizitează astea!”
Și-așa mi-am dat seama că apocalipsa vine totuși, altfel nu-mi explic de ce cred unii că intră zilele-n sac și e tragic că nu ai bani de Paris acuma. Sau că nu mergi anul ăsta să vezi schimbul de gărzi de la Londra. Sau că bronzul va fi din Retezat și nu din Bora-Bora.
De când vrem așa de mult și așa de repede? Avem toată viața la dispoziție să o trăim și să ne-o construim cum vrem. Chiar nu cred că-i nevoie să ne dăm peste cap și să facem 3 credite ca să mergem la Mamaia și nu la Moneasa.
Foarte bine dacă ne permitem să vedem lumea! Nimic mai frumos! Dar asta nu ne dă dreptul să râdem de cei care nu își permit și-și planifică vacanțele în anumite limite financiare.
Pentru că, să nu mă-nțelegeți greșit, eu nu-s anti-călătorii (ba chiar visez la cât mai multe), eu îs contra unei asemenea atitudini (de care povesteam mai sus). Culmea, viața chiar nu se termină dacă nu vedem în 2 ani Madridul, New-York-ul, Florența și Sydney-ul.
