Noi curiozități, noi informații – Coreea de Nord
De când cu cărțile Lisei See, pe care am descoperit-o datorită celor de la All, am devenit tot mai curioasă de cultura asiatică. ”Visul lui Joy” (preferata mea) abordează, printre altele, tema comunismului, dar ceea ce m-a șocat cel mai tare e că am aflat datorită cărții extremele la care ajungeau oamenii în asemenea vremuri. Știam de la ai mei că nu au dus-o deloc roz până în 1989, dar ceea ce se întâmpla în spatele Cortinei de Bambus e mult mai incredibil. Și tot cercetând pe net am ajuns să mă interesez de Coreea de Nord, țară unde democrația e ceva inimaginabil. Mai mult, chiar ieri am avut ocazia să citesc pe Bookblog un interviu cu Adelin Petrișor, care aseamănă conducerea actuală a lui Kim Ir Sen cu ceea ce se întâmplă în distopia lui Orwell, ”1984”, carte care mie mi-a dat fiori. Și din link în link am ajuns să aflu noi informații (care să-mi răspundă la unele întrebări) care m-au întristat, dar m-au făcut să mă bucur (nu cred că bucurie poate fi numit sentimentul totuși, dar nu am un nume pentru el) că pot privi asemenea informații și le pot procesa din afara unui astfel de regim. M-am gândit că poate sunteți curioși și voi și am cules niște facts:
- în prezent, elevii și studenții învață enegleză datorită filmelor americane vechi. Adică alea care nu spun prea multe despre exterior și nu îmbăgățesc în mod deosebit cultura generală;
- în țară există peste 500 de statui al unui președinte care a murit… de peste 50 de ani!;
- coreenii folosesc un fel de intranet… doar nu credeați că se informează de pe Wikipedia? :( (nu au acces la internet);
- dacă doresc să-și viziteze rudele din alte localități aplică pentru un fel de permise;
- elevii au portrete cu prea-iubiții conducători în clase;
- îndoctrinarea începe la grădiniță, când grădinițiștii încep să primească informații despre conducători;
- femeile nu au voie să folosească biciclete și țineți minte și că n-au la dispoziție mașini sau motoare…;
- cei care nu respectă legea ajung în lagăre de muncă (dacă înceacă să fugă și sunt prinși, sunt executați);
- dacă o să aveți curiozitatea să căutați fotografii cu Coreea de Nord, o să aveți surpriza să vă lovească impresia de spațiu mare, curat și pustiu/abandonat;
- nord coreenii nu au habar ce e aia literatură universală.
Deși viața din Coreea de Nord e tristă, mă fascinează. Așa că aș vrea să văd niște documentare, dacă aveți recomandări – vă rog!
Fotografia e preluată de la Gândul, unde mai sunt câteva zeci, asemănătoare.
Mostră de gândire și mai imbecilă
V-aș arăta un print screen ca să vedeți că nu glumesc cu ceea ce povestesc, dar al naibii dacă mai găsesc acum pe net ceea ce caut. Tocmai când credeam că am dat pe net peste tot ce-i mai rău.
So, vineri, în Timișoara, un taximetrist a fost omorât în plină zi. Înjunghiat în gât, de două ori. Nu vă fie teamă, nu m-am reprofilat pe știri de la ora 5. În fine, citesc eu vestea, mă înfior, mă gândesc la familia sărmanului om și ceva (nu știu ce) mă pune să citesc și comentariile. Și printre comentariile lăsate la unul din articolele care relata moartea omului era unul scris de un semi-analfabet (plin ochi de greșeli gramaticale adică) care zicea ceva de genul: Păi da, că și eu sun de multe ori la taxi și femeia îmi spune că îmi trimite mașină în 5 minute și vine în 10. Și e normal să te enervezi când se întâmplă așa și să mai faci tot felul de lucruri.
Era să pic de pe scaun când am citit. Adică dacă tu comanzi un taxi și îți vine în 10 minute în loc de 5 nu întrebi ce s-a întâmplat, nu ceri o explicație, nu depui o reclamație, nu… înjuri omul și faci circ, ci ÎL OMORI? WTF? În ce fel de junglă trăim?!
Nu înțeleg nici înjuratul ca la ușa cortului și scandalul, dar când văd că alții văd o crimă ca fiind ceva normal, un pic de circ începe să mi se pară o chestie prietenoasă.
I don’t want to live on this planet anymore.
Cea mai mare frică
Ok, știu că ăsta nu-i subiect de vineri și că s-ar putea să vă deprim și să mă înjurați, dar sper că doar vremea de afară e de blamat pentru ideile care mi se învârt prin minte.
Simțeam nevoia să zic care-i cea mai mare temere a mea. Mi-e frică mie de multe chestii (și faptul că-s mare scenaristă on the inside nu mă ajuta), dar una-i teribilă: mi-e frică să nu uit. Cred că uitarea m-ar depersonaliza complet și m-ar reduce la nimic.
Am mari dubii că există persoane care să citească blogul ăsta de când s-a născut el. Ideea-i că ”foile” lui mă au pe mine. Eu sunt în rândurile astea. Și dacă cineva ar sta să citească din scoarță în scoarță toate gândurile, ideile, amintirile și întâmplările scrise de mine aici și-ar cam da seama cu cine are de-a face înainte să mă vadă la față sau să apuc eu să deschid gura.
Nu-i de mirare că mulți din prietenii apropiații nu mă citesc, doar ”mă au” live și știu în timp real ce-am de zis, ce mă bucură sau ce mă supără.
Și deși datorită blogului mă simt uneori de parc-aș sta dezbrăcată în public, știu că orice-ar fi, pot printa ce scrie aici (sau da linkul) și încuraja pe cineva care nu știe mai nimic despre mine(dar dorește) să afle mai multe.
Și dacă tot scriu despre uitare și amintiri, revine una din ”zicalele” mele favorite (nu știu care-i originea ei, dar din liceu o știu și mă obsedează).
Probabil chestia asta mă consolează, să știu că absolut orice s-ar întâmpla, nimeni nu șterge lucrurile frumoase cu buretele și într-un fel sau altul rămâne ceva în urmă (indiferent că e vorba de urmele lăsate în ceilalți sau cele materiale: gen fotografii, scrisori sau altele).
Unele mirese trebuie să învețe să tacă
Dacă nu vă place fotografia, ghinion, era singura chestie drăguță din postare
Organizatoare de nunți trebuia să mă fac și mi-am ratat vocația. Problema e că unele femei ar fi reușit să mă scoată din minți atâta de rău încât fără milă le-aș fi lipit o bucată de scotch pe gură numai să nu le mai aud vorbind. Și cică n-ar fi prea ok să te comporți așa cu clienții, mai ales cu miresicile, care se știe, sunt niște delicate, după cum am avut eu ocazia să remarc și veți observa scârbiți și voi.
Da, iar vorbesc din experiența mea pentru că împreună cu Alex am avut un dialog halucinant cu o pereche de tineri căsătoriți. Care au avut grijă să ne spună cum stă treaba cu o nuntă, în cele mai mici detalii (de care nu eram absolut deloc curioși). Ca să știm și noi, ăștia incapabili de a ne lua!
Iată ce am învățat:
- Dacă mireasa este în acea perioadă a lunii toată lumea trebuie să afle asta! Și credeți-mă pe cuvânt, nouă nu ni s-a zis frumos, cu ”acea perioadă a lunii”, ci cu detalii… cum să le zic, hmmmm, sângeroase! Ea povestea și el făcea un fel de backing vocals. HORROR!
- Detaliile despre lenjeria intimă trebuie spuse. Mai ales când includ chestii sângeroase (vedeți punctul de mai sus) și când implică schimbatul lenjeriei miresei cu o lenjerie de corp care nu îi aparține (nu glumesc).
- Dacă tot e vorba de lichide roșii, de ce să nu facă tinerii însurăței și glume cu arătatul cearșafului, nu?
- Invitații care nu au venit la nuntă sunt toți niște cretini/ ordinari/ dobitoci/ nefut.ți/ derbedei zgârciți și mincinoși.
- Organizarea nunții se poate face într-o săptămână, dar durează cam 6 ore pe zi după care mirii sunt absolut extenuați și incapabili de a mai mișca vreun deget.
- Noaptea nunții trebuie povestită în detaliu. Și obrăznicăturilor care n-au participat la nuntă (așa am aflat noi, fiind parte din grupul obrăznicăturilor care beau apă plată cu lămâie, folosesc Vodafone, dar nu și sintagma ciclu menstrual în public în aceiași propoziție cu detalii private). Și obrăznicăturile trebuie să afle și cum se alintă mirele cu mireasa în pat.
- De asemenea, nu-i rău să povestească mirii, împreună, despre relațiile lor anterioare. Despre alte iubiri și alte despărțiri.
- Toți fotografii de nuntă sunt niște impertinenți care filmează pe sub fuste miresica în zilele ei delicate. Ah, am mai menționat cumva zilele alea???
- Nunțile se fac rapid, nu după ani de relație și de preacurvie. Noi îi zicem comunicare și înțelegere, dar cine suntem noi?
- Dacă mireasa nu are timp de duș înainte de nuntă că s-a organizat prost e OK. Mai ales vara, când temperaturile de afară sunt prietenoase.
Ar mai fi multe de zis dar văd roșu în fața ochilor când mă gândesc câte lucruri îmi povestesc oamenii (și deși-s om de încredere, eu totuși povestesc pe blog intimitățile lor).
Noi, provincia
M-am lovit de niște prejudecăți cu o (mare) parte din bucureștenii cu care am avut de-a face de-a lungul timpului. Una din ele e că mă comport frumos pentru că, ați ghicit, sunt din provincie. Și ideea asta preconcepută mă calcă pe nervi, bătături și toate cele pe care mă poate călca.
Well, dragilor, nu mă comport frumos pentru că-s din provincie. Nici nu vorbesc frumos pentru că-s din provincie și-mi știu locul. Nici nu am un comportament ales față de bucureșteni și nici nu mă extaziez când vine vorba de ceva din capitală, deși-mi mi-ar face plăcere să merg acolo pentru diverse evenimente din sfera mea de interes, dar de multe ori distanța mă împiedică. Eu de fapt mă comport la fel cu toată lumea (care mă tratează civilizat).
Dar o chestie foarte importantă e de ținut minte. Mă comport cum mă comport pentru că-s educată și am cei 7 ani de acasă, nu pentru că (mon Dieu!) sunt din afara capitalei. Părinții mei s-au ocupat de mine, nu m-au uitat la vecini, bunici sau calculator și mi-au mai pus și cărți în brațe. Și mi-au explicat cu argumente de ce trebuie să fiu educată și manierată. Și de ce trebuie să învăț. Și de ce să nu tratez pe nimeni cu superioritate.
Nu vorbesc și nu mă comport frumos pentru că-s țărancă, ci pentru că așa e normal. Ok?
Și acum într-un pur stil 50 Shades of Grey, my inner goddess îmi șoptește să fiu zen again! Pace! :)
