Cum se educă adolescenții de la bloc
Ca să nu vă plictisesc două zile la rând cu povești nemuritoare despre cum m-am tuns eu singură și-s tare mândră de isprava mea, am decis să vă povestesc despre altcineva azi. Despre prietenul meu. Nu vă dați ochii peste cap, jur că e de 1000 de ori mai interesant decât cum m-am tuns eu în baie.
Dar să încep cu începutul: blocul în care stăm noi are niște scări și un fel de băncuțe de beton la intrare, propice pentru babe bârfitoare și plictisite. Că or fi și din-astea, că n-or fi, nu știu, că în fiecare seară o gașcă de 10-15-20 de adolescenți de 15-18 ani ocupă tot spațiul posibil. Problema nu-i că îl ocupă, ci că mănâncă semințe, beau suc și rod toate rahaturile de chipsuri și lasă o cocină în urma lor.
Lăsau.
Am încercat să ne certăm cu ei (noi și vecinii). Să îi luăm cu dojane, cu povești la sentiment, cu altele în care să-i facem să se simtă prost. Nimic nu a funcționat. Eu chiar le-am zis că aș vrea să știu dacă așa fac și acasă și o fătucă de vreo 16 ani mi-a spus nonșalant că da. Îmi vine greu să cred, dar am pus revolta ei pe seama vârstei. Mă rog, ajunsesem cu toții la limita răbdărilor pentru că zi de zi făceam slalom printre gunoaie când plecam undeva sau când veneam acasă.
Până acum vreo două săptămâni.
Cred că s-a trezit spiritul educativ în Alex iar, altfel nu îmi explic cum de s-a oprit la o discuție cu ei. Cert e că a ajuns acasă cu un zâmbet larg spunând că se duce să dea cadou mătura și fărașul nostru.
Wait! What?
Ce făcuse el de fapt? A vorbit cu copiii. I-a întrebat dacă stau la noi în bloc. Un cor de nu-uri. I-a întrebat dacă fac curățenie. Alt cor de nu-uri. Le-a explicat frumos că pot face câtă mizerie vor cu condiția să nu o cărăm noi sus pe papuci, până în casă. Deci, dacă vor să aibă parte de locație vor trebui să se și îngrijească de ea. Cumva, nu știu cum, ce i-o fi lovit și pe ei, dar i-au dat dreptate. Și-au zis că ei ar face curat, dar n-au cu ce.
Și așa am ajuns la partea în care am donat mătura și fărașul. De atunci în fiecare seară răspundem la interfon ca să intre copiii să ia mătura. Și încă o dată ca să o pună la loc înainte să o ia înspre casele lor unde cică scuipă semințe pe covor, ca-n povești. :)
Ce NU mi-a plăcut în Barcelona
Dacă ieri v-am povestit ce mi-a plăcut în capitala Catalunyei, azi schimb registrul pentru că, ați ghicit, în Spania nu curge lapte și miere și nici câinii nu umblă cu covrigi în coadă. Au fost și chestii care nu mi-au plăcut în Barcelona, unele subiective și altele obiective.
Să încep cu alea obiective:
- Am văzut o tanti făcând lipsa mare la un copac. Șocați-vă pentru că nu, nu era cățea, era femeie. Aproape de Las Ramblas. O fi ”tăiat-o” așa că de față cu toată lumea… a rezolvat problema.
- Se fură ca-n codru. Unei prietene i s-a furat geanta de pe umăr. Șefului ei portofelul din buzunar. Se fură de pe mese – mobile, țigări, orice. În magazine vânzătoarele explicau turiștilor să își țină gențile cu mâinile. La noi nu e așa. Dacă merg la terasă stau relativ liniștită cu mobilul pe masă. În Barcelona am stat cu el… în cameră. N-am cărat telefonul după mine deloc. Am avut câteva gentuțe mici pentru balsam de buze, aparat foto și șervețele. În poze vedeți cum le-am purtat (cât de sus) și în 99% din cazuri eram cu mâna pe ele. Alex purta rucsacul cu apă și alte cele în față. Și nu eram singurii, majoritatea făceau așa.
-
- Serviciile proaste în restaurante. Mult mai proaste ca la noi. În primul rând, cei din restaurante stau pe stradă (inclusiv în centru) și mai că nu trag de turiști să intre. De cele mai multe ori intram, săreau 5 să ne așeze la masă și apoi uitau de noi. Uitau să ne aducă băutura, mâncarea, nota.
- Agresivitatea cu care se vând droguri și alcool pe stradă. Deja am în reflex să spun No, gracias! Se oferă bere, hașiș, marijuana și cocaină. Puteam să vin cu o plasă de haș, coca o maria, dar am refuzat :)).
- Obsesia cu catalana. Barcelona e în Spania, limba oficială e spaniola și totuși în multe locuri informațiile sunt în catalană, adică un amestec dubios de franceză, spaniolă și portugheză (așa-mi sună mie).
- Faptul că traversează ca oile :)). Asta e și un pic amuzantă și un pic românească: se traversează și pe roșu și pe verde, fiecare cum apucă și cum îl taie capul.
Și două chestii subiective:
- Dorința de a arăta că știu engleză. M-am adresat tuturor în spaniolă. N-oi fi vorbit eu 100% corect, dar m-am străduit. Mulți mi-au răspuns în engleză știind că-s turistă, treabă care m-a enervat. Păi dacă vreau să vorbesc spaniola, lasă-mă să mă chinui!
- Înghesuiala. Mulți, mulți, mulți, mulți, mulți oameni. E o vânzoleală continuă, mai ales pe Passeig de Gracia, o stradă centrală aproape de locul în care am stat noi. Infernal de mulți oameni pentru gustul meu.
Dar în ciuda a tot ceea ce am scris mai sus, tot cea mai frumoasă vacanță ever rămâne! :) Și vă sfătuiesc să mergeți la Barcelona.
O să revin și cu un ghid cu locuri de vizitat.
De la frații unguri
În weekend am dat o tură la frații unguri. Ai mei erau acolo în concediu și noi trebuia să-i ”culegem” duminică, dar cum sâmbătă nu s-a lucrat ne-am strâns câteva chestiuțe într-un rucsac și am zis să mergem și noi să vizităm Gyula, un oraș mititel și afectat rău de criză.
Gyula este chiar la granița cu România, la ieșirea prin Vărșand. Are vreo 3000 de locuitori și e o localitate tare cochetă – trebuia să pozez străzile dar seara era întuneric și a doua zi am uitat. Străzile sunt curate, liniștite și pline de flori, chestie care pe mine mă încântă. În oraș e o cetate, pe care noi evident n-am vizitat-o seara, iar a doua zi nu am avut timp. În schimb ne-am plimbat prin zona centrală, dar nu prea am găsit restaurante multe. Totuși, unul din centru, Sorpince, servește o mâncare delicioasă în niște porții imense (vi-l recomand dacă ajungeți pe acolo).
Dar cum spuneam, Gyula e lovită rău de criză. Sunt zeci, dacă nu sute de case la vânzare și e plin și de oferte de cazare. Noi am mers la plezneală (prima dată prin metoda asta) și ne-am oprit unde scria zimmer frei (în germană :D) pe poartă. Tanti habar nu avea engleză, eu înțeleg fix două boabe de maghiară și Alex mimează bine. Prețuri afișate, nexam. Ne-am înțeles până la urmă la sumă după ce am văzut camera în fugă (mă interesa doar să fie curată și să aibă baie, atâta tot!), am plătit, ne-am lăsat lucrurile în cameră și am plecat să mâncăm (în locul menționat mai sus).
Când ne-am întors în cameră, destul de târziu, am avut ocazia să o inspectăm. C O M U N I S T Ă :)). Eh, asta nu era o problemă, că doar aveam baie. Aaaaaaaaaah, am uitat să menționez că apa caldă nu era by default și că orice am butonat la boiler tot nu s-a întâmplat nimic? Ah, da, și perdeaua de la cameră era perfect transparentă! Dădea în curte și vecinii puteau vedea perfect la noi. Dacă s-au uitat sau nu, n-am idee, n-am stat să-i păzesc.
Dușul rece mi-a prins bine, am dormit ca un copilaș în patul cu tăblie ca mobila de bucătărie și nu am scris ca să mă plâng, ci pur și simplu ca să vă povestesc experiența, să știți ce să verificați în asemenea scurte călătorii. Și ca să știți unde să mâncați mult și bine dacă ajungeți în Gyula: la Sorpince, cel mai bun restaurant!
Și un colaj cu poze din cameră, să nu ziceți că am aberat:
Săracul de tine…
Eu și prietenul meu suntem de ceva timp împreună. De peste 5 ani, ca să fiu mai exactă. Și în pură tradiție românească, toată lumea ne întreabă când mă face femeie serioasă mă ia de nevastă ne căsătorim. Și răspunsul nostru e tot timpul extrem de grațios: Vlafheio rfwehru8ey hfuweyhfuer fhueryterytre!!! cu continuarea Și ce ziceați că este de mâncare? dacă suntem la rude sau Și fiica/ fiul/ nepoata/ vecinul dumneavoastră când face nunta? dacă suntem la cunoștințe.
Evident, subiecții se prind la un moment dat de schimbarea bruscă a cursului discuției și revin… ”Și când ziceați că e, hmmm, evenimentul?” Și atunci mai batem câmpii cu din-alea de le știți și voi – avem timp, suntem tineri, nu ne grăbim, să ne cunoaștem (deși ne-am cunoscut deja :D) etc.
Și cei cu care dialogăm concluzionează că va fi o nuntă. Și urmează INVARIABIL două reacții, în aceiași ordine de fiecare dată.
Prima, către Alex (întotdeauna către el!): ”Săracul de tine… ai pus-o!”, cu variantele ”Gata, îți pui lanțul la gât?” și ”Acuși te nenorocești și tu, la toți ne vine rândul!”.
A doua (către amândoi): ”Deci jucăm la nuntă!”, cu variantele ”Ooooooo, păi să ne ziceți când e evenimentul!” și ”Să ne anunțați din timp, ca să strângem banii.”
Dar cel mai mult îmi plac dialogurile noastre, pe care le avem când rămânem singuri și care vin ca o continuare a reacțiilor de mai sus: Dacă vă invităm, muahahahahahahahaahahahah! >:)
Din nou o primă dată
Nu-i genul de primă dată de care visam să povestesc pe blog, dar dacă se întâmplă, se întâmplă. Odată cu finalul campaniei electorale, cred că s-au încins spiritele rău de tot în Timișoara.
Sâmbătă, pe la aproape 12 noaptea, ne îndreptam și noi spre casă. Rupți de oboseală și dornici de somn, am deschis ușa și eu am țâșnit în baie. Ca orice domnișoară care se respectă, înainte de orice, mi-am aruncat o privire în oglindă.
Pic.
Pic.
Pic.
Pic.
Pic.
Ok, m-am gândit că ori am transpirat foarte mult și foarte repede ori… Prima privire, pe etajera din fața mea – un lac roșu în care pluteau periuțele noastre de dinți, parfumurile și fardurile mele. Nuuuuuuuuuuuuuuuuu! Cred că am zis 5 rugăciuni într-o secundă și în slow motion m-am uitat în sus.
Pic again!
Tavanul pe care eu (cu tata, e adevărat) l-am zugrăvit avea o crăpătură lungăăăăăă din care suav curgea apă. Apă care s-a filtrat prin blushul meu și a ajuns pe etajeră roșie. Cred că am început să scot fum instant.
Sunăăăăăăăăăăăăăăă la interfon acuma că ne inundă veciniiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!!!
A sunat. Și iar, iar, iar și iar. Nimic.
Du-te la ei la ușă!!!
Ding! Ding! Ding!
Eu stăteam între etaje furioasă că mi s-a scurs blushul și vecinul deschide ușa cu ochii cârpiți de somn. Alex îi explică situația. Aud și nevasta bombănind ceva pe fundal. Îl lasă la ușă pe Alex și dispar amândoi. După 5 minute extrem de lungi, apare el în pijamale – ”Nu-i de la noi!”. Nu se poate! Am o crăpătură pe tot tavanul și cred că picură apa de ore! Țin eu să-i zic iritată și nervoasă că mi s-a distrus blushul.
”Hai să vezi că nu-i de la noi!”
Dar veniți dumneavoastră să vedeți ce-i la noi în baie! (And you fucking ruined my fucking blush!!!)
Vine cu Alex. Se uită. Mă închid în living nervoasă și spumeg. Aud ușa. Concluzia: nu e de la ei, vedem noi LUNI ce se poate face. Când apa curge de sâmbătă! SPUMEG.
Trec maxiiiiiiiiiiim 15 minute. Tavanul perfect uscat. Nu mai curge nimic.
Nu era de la ei. Yeah, right! Și marmota învelea ciocolată în staniol.
Și ca s-o parafrazez pe Andreea Esca în momentul istoric care a trimis-o direct în gura cârcotașilor: Se futu blushul meu.
