Îngrijirea – parțială? Sau?
Aseară, ca tot omul care nu a dat pe acasă în weekend, am intrat într-un magazin să cumpăr niște mărunțișuri, ca să nu fac foamea, normal. Alimentară de cartier – m-am dus, m-am servit, mi-am pregătit banii și când a venit domnișoara să-i plătesc, i-am întins o bancnotă mai mare și am așteptat restul.
Toate bune și frumoase, o tipă simpatică, zâmbitoare, serviabilă, îmbrăcată ok, părea pusă la punct, ca să mă exprim așa. Cu haine curate, îngrijite, pieptănată și chiar și machiată simplu.
Dar când să îmi dea restul, din instinct m-am uitat la bani. Probabil e din cauză că urmăresc să mi se dea restul corect de obicei, nu știu exact. În orice caz, în momentul în care ochii mei au trecut de la bani la unghiile ei, am crezut că vomit. Mâinile cu care tânăra domniță/ca o garofiță tăia salam sau brânză (sau ce știu eu ce alte chestii) clienților doritori de astfel de alimente erau decorate cu niște unghii care acum vreo lună văzuseră ultima dată ojă din apropiere. De atunci nu mai văzuseră nici lac de unghii, dar nici acetonă. Și pesemne, din observațiile mele, nici apă, săpun, o periuță de curățat unghiile sau o trusă de manichiură. De o vizită la salon, nu zic nimic, că-mi pare lux. Dar în condițiile în care avea un păr curat și ordonat, haine la fel și un aspect cât de cât ok, n-am putut să nu mă întreb care o fi limita îngrijirii în cazul ei?
Și care e limita în general? De ce trebuie să fie o limită? Îngrijirea nu e cochetărie și nu cred că spălatul corpului, al părului, al dinților sau al unghiilor e prea complicat. Știu că suntem codași în Europa când vine vorba de cumpărat pastă de dinți și săpun, dar eu una, când observ situații ca și cea de mai sus în care personajele principale sunt oameni de vârsta mea nici nu știu cum să reacționez.
În fine, am plecat scârbită, bucuroasă că am cumpărat doar chestii bine ambalate. Și dezamăgită că în anul de grație 2013 încă avem vânzătoare care pun mâinile murdare pe alimentele pe care le servesc…
P.S. Da, am scris postarea și ca să mă plâng, da. Nu cred că era cazul să îi fac eu educație.
De ce n-are CFR-ul bani?
Unul din răspunsuri ar fi că plătește oameni aiurea.
Și din nou amintesc de drumul meu la București de săptămâna trecută. Am avut norocul de a merge la cușetă, deci nu a fost așa tragic ca într-un vagon normal. Ce m-a frapat pe mine a fost că fiecare vagon de dormit avea un nene plătit doar ca să ia biletele, să împartă lenjeria și să dea biletele înapoi. De ce??? Nici nu vreau să fac calculul să aflu câți bani se aruncă așa când s-ar putea automatiza totul și ar fi o investiție pe termen lung. Ok, știu, știu, nu ăsta e interestul.
Ideea e că omul de care am dat eu pe drumul București Nord – Timișoara Nord mai era și nesimțit. Nu oricum, ci foarte nesimțit. Să vă explic: biletul a costat aproape 200 de lei, un drum la cușetă cu încă 3 persoane în compartiment. Ni s-au luat biletele, ni s-a dat lenjeria și am fost lăsați în pace. Dimineața, apropiindu-ne de Timișoara, m-am dus să las lenjeria (că sunt educată fraieră) și să iau biletul pentru că mi-era necesar pentru decontare. Când să iau biletul: surpriză! Biletul meu nu apărea (și tot cu el era prins și cel de drumul Timișoara – București). Și omul, foarte flexat mi-a zis că nu mai are biletele mele (în valoarea de aproape 300 de lei!). La care eu i-am spus pe un ton extrem de calm că nu mă interesează ce face, dar mi le dă pentru că nu îmi pot recupera banii fără ele. Reacția lui a fost priceless! A început să țipe. LA MINE! Și atâta mi-a trebuit, și-așa eram obosită după a doua noapte petrecută pe tren: i-am zis părerea mea despre trenul lui de rahat în care am plătit aproape 200 de lei pe acel bilet ca să nu am nici măcar hârtie igienică la baie, ca să nu mai menționez de curățenie!!! Și a început să facă ca un porcușor isteric, că nu-l pot numi altfel! Practic, mi-a reproșat că am pretenții foarte mari.
Drept concluzia, am aflat de ce n-are CFR-ul bani. Sunt investiți în hârtia igienică pe care haimanalele de călători o consumă ca pe pâinea caldă. Care credeați că e motivul???
Vârsta și obsesiile
Nu știu dacă am dreptate sau nu, cert e că încep să observ la mine tot felul de mici obsesii care se agravează cu vârsta. Cea mai importantă e aia legată de somn: eu trebuie să dorm în patul MEU!
În urmă cu ceva ani dormeam unde apucam: în tren, în autocar, în mașină, cu capul pe masă, în diverse poziții etc.
Acum: la mine în pat și cam atât.
Observasem de mult chestia asta, dar după vreo douăzeci de ore petrecute în tren în nici mai mult, nici mai puțin de două zile, mi-am dat seama cum ajung babele să aibă tabieturi. Eu, de exemplu, știu că am fixația cu patul și mi-e greu să scap de ea. Sinceră să fiu, nu cred că o să mai scap vreodată de ea. Pentru că efectiv nu pot dormi cu adevărat bine decât la mine acasă, în patul meu! :)
Și mai am obsesia zilei de curățenie. :)) Sâmbăta e ziua mea de curățenie în care îi ofer un ritual de înfrumusețare apartamentului. Spăl haine, fac ordine, spăl pe jos, din-astea.
Obsesia spălatului pe dinți în schimb, durează de ani buni. Nu pot să dorm dacă nu-s spălată pe dinți. Inclusiv în tren eu m-am spălat pe dinți, după ce doamna din compartiment cu mine m-a avertizat că ”Nici spălatul ăsta pe dinți nu-i așa bun.” Nuuuuuuuuu, mai bine să leșine alții când respiri lângă ei, nu?
Și acum nu știu dacă să mă bucur că-mi vin în minte așa puține obsesii la prima strigare sau să sufăr, lăsându-mă pradă obsesiei că sufăr de Alzheimer timpuriu, cum (cu dragoste, sper! :D) îmi spunea tot timpul o prietenă.
Ce mi-a plăcut în Barcelona
Ar fi atâtea de zis despre Barcelona și despre vacanța asta că nu aveam cum să le înghesui într-o singură postare. Așa că am început cu mâncarea și continui azi cu ce mi-a plăcut în acest oraș imens și super aglomerat. Le scriu cu bullets, ca să fie mai simplu de citit.
- Curățenia: orașul e incredibil de curat. Am văzut o paradă în urma căruia a rămas ceva gunoi. Guess what? După ultima trupă de toboșari din paradă a urmat mașina de salubrizare. O oră după strada era curată. Lună și bec. În plus, noaptea se spală străzile, toate (!), inclusiv trotuarele.
Poză de la paradă - Sistemul de transport: poți în mai puțin de oră să ajungi dintr-un capăt în altul, n-am dubii, poate chiar mai puțin de 45 de minute. Ne-a ajutat foarte mult. Fiecare metrou vine la 3 minute, orașul e răspândit de linii și există hărți în toate stațiile.
- Atracțiile: sunt așa frumoase și îngrijite de-ți vine să pupi și băncile din Parc Guell. Sunt emoționant de frumoase.
Carusel de la Tibidabo - Mâncarea: needless to say! Mie îmi place să încerc chestii noi și să mănânc în general. Cred că postarea de ieri spune tot.
- Plaja: ah, nu mai văzusem marea de 3 ani și îi duceam lipsa. Frumoasă. Barceloneta Beach a fost în 2005 pe locul 5 în topul celor mai faine plaje din lume.
Prima dată la Barceloneta Beach - Arhitectura: Barcelona nu e doar Gaudi. Orașul ăsta e absolut splendid. Eu îs profană în ale arhitecturii, dar m-a impresionat extrem de tare totuși. Totul se leagă: clădiri vechi, noi, biserici, monumente, natură.
Cea mai veche biserică din Barcelona – de prin 900 – 1000 AD - Limba spaniolă: da, m-am uitat la telenovele până prin adolescență. Credeam că nu mai știu nimic, dar m-am surprins :)). În plus, am constatat că știu numerele pentru că seamănă cu cele din franceză pe care le-am învățat de nevoie la un moment dat și au rămas stucked undeva in the back of my mind.
- Barurile: nu am făcut chiar bar-hopping, dar am fost în niște locuri faine faine, total diferite unele față de altele.
La El Rabipelao meniul era scris pe pereți. Băuturile erau cam pe bază de rom. MULT rom! - Educația și cultura: nu am intrat în prea multe muzee sau atracții, dar și unde am intrat am fost nu uimită (că am fost și-n multe astfel de locuri în Germania și cam știam la ce să mă aștept) ci bucuroasă să văd că se investește în asta.
La Cosmo Caixa ne-a întâmpinat la intrare nimeni altul decât Einstein! :)
Aș vrea să scriu și despre ce NU mi-a plăcut în Barcelona. Ar mai fi o tonă de chestii de zis despre vacanța în Spania dar nu știu cât e de interesant sau cel fel de informații vreți să aflați.
Tipsuri și mizerie
Din seria ”ce mai descopăr în tramvai”.
Eu nu prea știu ce-s alea tipsuri, de fapt, nu știu deloc. Adică știu cuvântul în engleză, dar nu știu ăla care are de-a face cu unghiile, așa că aștept explicații dacă vrea cineva să mi le ofere. Eu îmi închipui că-s niște chestii de se pun pe unghii să arate perfect. De n-o fi așa, asta e.
Mizeria în schimb știu ce e și-s convinsă că și voi știți.
Ar trebui astea două să coexiste? NU! Și totuși (atenție dacă tocmai ați mâncat, urmează o descriere plastică și scârboasă!) în tramvai am dat zilele trecute peste o… lady care m-a făcut să reacționez ca Tom când îi ies ochii uitându-se după Jerry. Da. Pentru că avea unghii false/ tipsuri/ gel/ naiba știe la picioare și o tonă de mizerie! Era neagrăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăă. Putea să se curețe cu șpaclul liniștită. În rest era îmbrăcată relativ normal, purta mult aur și se mai scobea-ntre dinți :D.
O imagine minunată, nu? N-ar trebui eu să judec și m-am și gândit că poate venea de undeva de la lucru, poate muncea la câmp etc… Dar nici măcar nu era spălată un pic. Era jegoasă pe picioare, mizerabilă! În condițiile în care afară temperaturile depășeau 40 de grade la un moment dat.
Să te plimbi cu tramvaiul în Timișoara e o plăcere! Cred că am mai zis, îs sigură că turiștii se înghesuie…
