… de ani.
Atâta are Gabriel Garcia Marquez azi. Sper să trăiască o veșnicie și să tot scrie. Îl iubesc, nu degeaba are o categorie a lui la mine pe blog.
Marquez intr-o biblioteca din locul unde in centrul Timisoarei se afla Garanti Bank.
A venit sa discute despre literatura. Aveam o carte de-a lui in geanta, la mine, desi in realitate am citit-o deja. Cred ca era “Despre dragoste si alti demoni”, ca era una subtire si cu o semnificatie precisa, dar cu dedicatie de la cineva pe ea. Ciudat, aia a fost prima mea carte de Marquez si mi-am cumparat-o singura singurica, deci nici urma de dedicatie pe ea. O aveam in geanta primita cadou de ziua mea de 23 de ani. O fi fost “Povestea tarfelor mele triste” ca aia e mai subtirica si primita de la prieteni la 18 ani, varsta la care isi dadeau acordul sa imi ruinez inocenta citind despre tarfele trecute prin patul tuturor.
Un talmes balmes cu franturi de realitate.
A intrat in discutie cu mine si eram toata emotionata pentru ca nu reuseam nicicum sa imi amintesc numele personajelor principale din “Dragostea in vremea holerei”. Vroiam sa il sun sau sa ii dau sms lui Alex sa treaca pe la mine pe acasa si sa ia cartea pentru ca vreau neaparat un autograf pe ea. Pe “Dragostea din vremea holerei”, nu pe alta scrisa de el. Nici macar pe autobiografie. Dar mi-era rusine sa scot telefonul de fata cu el. El e o legenda, telefonul e o chestie asa… superficiala!
Florentino Ariza si Fermina Daza. M-am trezit cu numele in minte.
Nu stiu daca a ajuns Alex cu cartea….
Gata, m-am hotarat sa fac un wishlist mare si sanatos cu lucrurile pe care imi voi toca banii cand voi avea optiunea de a-i cheltui pe chestii care sa nu fie neaparat necesare (adica milionul ala de lucruri inutile care face femeile fericite):
- haine – o tona de haine, sa ma scald in haine;
- accesorii – bratari, cercei, inele, you name it!;
- cartile lui Marquez, cele pe care nu le am :D (astea nu-s inutile, depinde din ce punct de vedere privim);
- pantofi cu toc, cei mai fancy/trendy/nemaipomeniti – o cheltuiala total inutila pentru ca eu nu port pantofi cu toc;
- pantofi de toate felurile – o mare de pantofi!!! Vrabia malai viseaza;
- sa imi vopsesc parul in culoarea mea naturala – UTOPIC, nimeni nu vrea sa incerce pentru ca nu se gaseste culoarea asta ciudata si eu prin manevrele mele hand & home made am reusit sa ajung la ceea ce am azi in par adica… vreo 4 culori, din fericire numa’ eu le observ :);
- accesorii pentru Miki – sa ii cumpar toate prostiile care ei cu siguranta nu o sa ii placa, da’ o sa ma simt EU bine sa dau bani pe ele;
- multe perechi de ochelari de soare (am deja o colectie, dar cine spune ca nu pot sa adaug exemplare la ea?);
- am zis haine si pantofi si accesorii? :D;
- chestii decorative – out with the old, in with the new!;
- o gramada de rame foto pe care sa le umplu cu poze dragi;
- reviste glossy de care sigur nu as avea nevoie, pline de informatii pe care le stiu, dar rescrise pentru a mia oara in alt fel… so what?;
- cadouri pentru cei dragi, muuuuuuuuuuulte, sa stau ore intregi sa le impachetez;
- cosmetice – sa stau o zi intreaga doar prin Farmecuri, DM-uri & Body Shop-uri;
- cani, cani, cani, cani, cani – desi nu cred ca pot cumpara asa la comanda, toate canile mele au valoare sentimentala :D;
- lumanari parfumate pe care sa nu le tin de decor, c-asa-i la mine instinctul de conservare, profund, si e extins si pe aria lor…;
- albume frumoase unde sa imi pun sute de poze;
- postere vintage :);
- un tv nesimtit de mare la care sa ma uit la filme ca la cinema din varful patului propriu;
…
Lista ramane deschisa.
Intrebarea este: voi pe ce ati cheltui/cheltuiti banii ca sa simtiti dupa placerea aia vinovata? Placerea unei investitii superficiale that is…
Am mai zis ca ma prind greu, nu??? No… am momente cand ma prind SI mai greu. De exemplu, iau eu listuta mea cu bloguri pe care le citesc si intru la
Fata din port, citesc ultimele articole, leapsa, urari de Pasti, alea-alea si vad acolo mentionata o Oana dar na… cum ziceam, ma prind mai greu si pe deasupra is si paralela cu tehnologia, deci daca trebuia sa descopar cumva ca eu is acea Oana din leapsa (fara sa dau click), acest lucru nu ar fi posibil decat daca blogul ar scoate o manuta prin laptop si m-ar trage de maneca sau mi-ar da un bobarnac peste nas.
Domnisoara Fata din port (am zis sa fiu manierata, da’ cica nu e bine in cazu’ asta) e curioasa ce o sa recomand eu. E vorba de a darui o carte (nu neaparat unui blogger) si de a pasa leapsa si altui sau altor bloggeri.
Eu aleg sa ii daruiesc “Despre dragoste si alti demoni”
Ioanei si va spun cu liniuta de ce (gen
proces verbal, asa a zis domnu’ invatator cand in cadrul unei compuneri eu am facut o lista cu liniute):
- pentru ca o am in format pdf si merge citita destul de rapid si usor;
- pentru ca stiu ca ea citeste carti in format electronic;
- pentru ca a citit Isabel Allende cu a ei “Eva Luna” si i-a placut, deci concluzionez ca e atrasa de literatura sud-americana;
- pentru ca “Despre dragoste si alti demoni” a fost prima carte de Marquez pe care am cumparat-o, crezand ca e horror (gen John Saul), dar am realizat dupa ce am citit-o ca am pus mana pe o comoara si Marquez is way better than John Saul;
- pentru ca eu il iubesc pe Marquez, ok stiu ca asta nu e un argument valid.
- pentru ca atunci cand am citit prima carte de Marquez, cea in cauza, mi s-a deschis o lume noua si fascinanta si as vrea sa citesc toate cartile lui, asa de tare-mi place;
- pentru ca realismul magic rullz!!!;
- pentru ca m-am gandit initial la alta carte, dar toate persoanele la care mi-ar placea sa o dau, 100% ca au citit-o deja;
- pentru ca am vrut sa mearga cartea la un blogger si sa preia tot el (deci in cazul meu – ea) si leapsa :).
Deci, Miss-ule, ai mail, carte pe mail si o leapsa care te asteapta :).
LATER EDIT: pe aceasta cale ma laud ca Vero m-a pozat in parc citind “Cel mai iubit dintre pamanteni” asa ma afisez mandra cu carte-n brate pe marginea de blog.
(Partea grava e ca el stie si accepta :). Stie ca sunt indragostita de bunicul Marquez si ma lasa cu ale mele – sa visez sa il cunosc si sa plec de la intalnirea noastra cu un autograf.)
Pana o sa ajung sa il cunosc, i-am citit cartea autobiografica (a noua pentru mine, din cele zece pe care le am) – “A trai pentru a-ti povesti viata” si acum sunt profund impresionata. Cartea este superba – este prima dintr-o trilogie (mor de curiozitate cand apar celelalte doua, mai ales ca asta a aparut acum 9 ani) si se termina la fel de brusc cum incepe.
Povestirea nu are stilul clasic – nu incepe cu copilaria, pentru a continua cu adolescenta si apoi maturitatea, ci incepe cu un episod din timpul studentiei – cu episodul vinderii casei din Aracataca (casa bunicilor), localitate rebotezata in mai multe romane cu numele mitic Macondo.
Povestirea sufera intreruperi pentru a rememora diverse episoade din viata, pentru a evoca figurile parintilor si ale bunicilor, ale fratilor si surorilor. Chiar daca nu se desfasoara in stilul obisnuit, prima parte a autobiografiei relateaza toata viata lui pana la plecarea in Elvetia pentru doua saptamani (care s-au facut trei ani) in tinerete.
Trecand peste introducerea mea stil comentariu la ora de romana (am incercat sa fac schimbari, nu pot, am traume se pare…), vreau sa subliniez ca pe parcursul intregii lecturi am simtit ca Marquez e langa mine si imi povesteste el cuvant cu cuvant cele intamplate. M-a impresionat incapatanarea lui de a nu studia Dreptul si stilul in care isi lua examenele – batea campii pe langa subiect cu ceea ce ii incanta mai tare pe profesori (aici m-am regasit) si trecea fara prea multe probleme. M-a uimit faptul ca nu stie sa scrie corect si mama lui ii trimitea si la maturitate scrisorile inapoi, corectate cu cerneala rosie J. Mi-a placut cum povestea de copilaria lui, de bunicii lui, de povestea de dragoste a parintilor si de incercarea zadarnica a parintilor lor de a-i desparti. M-a miscat caracterul mamei lui – pe langa cei 11 copii ai ei cu sotul ei, a avut puterea sa ii “stranga” la ea acasa si pe ceilalti copii ai lui, conceputi inainte sau dupa casatoria cu ea…
Marquez nu se eschiveaza si povesteste si de noptile pierdute in patul prostituatelor sau a femeilor casatorite, totusi, cartea se incheie cu un raspuns pozitiv de la cea care ii este inca sotie (nu zic mai mult…si eu sunt nerabdatoare sa citesc continuarea).
Ce nu prea am inteles? Partea in care a facut referire la politica si la diversi intelectuali, in mod sigur personaje cunoscute in Columbia, total anonime pentru mine care nu sunt la curent nici macar cu scena politica romaneasca. Macar despre faimosul 9 aprilie 1948 am putut afla mai multe de pe internet, fiind unul din episoadele cele mai marcante din viata lui Marquez, cauza plecarii de la Bogota spre o viata noua doar cu hainele de pe el si cu o servieta furata de la cel mai elegant salon de ceai din capitala Columbiei.
M-am bucurat sa aflu inspiratia catorva carti de-ale lui si sa aflu totul despre zbuciumul prin care a trecut ca sa devina scriitorul care este acum si imi pare rau ca nu am putut vorbi in termeni mai frumosi, mai clari, dar inca sunt sub impresia cartii si cred ca niciun review din lume nu ii poate reda farmecul.
E o carte care trebuie citita :).
