Noi curiozități, noi informații – Coreea de Nord
De când cu cărțile Lisei See, pe care am descoperit-o datorită celor de la All, am devenit tot mai curioasă de cultura asiatică. ”Visul lui Joy” (preferata mea) abordează, printre altele, tema comunismului, dar ceea ce m-a șocat cel mai tare e că am aflat datorită cărții extremele la care ajungeau oamenii în asemenea vremuri. Știam de la ai mei că nu au dus-o deloc roz până în 1989, dar ceea ce se întâmpla în spatele Cortinei de Bambus e mult mai incredibil. Și tot cercetând pe net am ajuns să mă interesez de Coreea de Nord, țară unde democrația e ceva inimaginabil. Mai mult, chiar ieri am avut ocazia să citesc pe Bookblog un interviu cu Adelin Petrișor, care aseamănă conducerea actuală a lui Kim Ir Sen cu ceea ce se întâmplă în distopia lui Orwell, ”1984”, carte care mie mi-a dat fiori. Și din link în link am ajuns să aflu noi informații (care să-mi răspundă la unele întrebări) care m-au întristat, dar m-au făcut să mă bucur (nu cred că bucurie poate fi numit sentimentul totuși, dar nu am un nume pentru el) că pot privi asemenea informații și le pot procesa din afara unui astfel de regim. M-am gândit că poate sunteți curioși și voi și am cules niște facts:
- în prezent, elevii și studenții învață enegleză datorită filmelor americane vechi. Adică alea care nu spun prea multe despre exterior și nu îmbăgățesc în mod deosebit cultura generală;
- în țară există peste 500 de statui al unui președinte care a murit… de peste 50 de ani!;
- coreenii folosesc un fel de intranet… doar nu credeați că se informează de pe Wikipedia? :( (nu au acces la internet);
- dacă doresc să-și viziteze rudele din alte localități aplică pentru un fel de permise;
- elevii au portrete cu prea-iubiții conducători în clase;
- îndoctrinarea începe la grădiniță, când grădinițiștii încep să primească informații despre conducători;
- femeile nu au voie să folosească biciclete și țineți minte și că n-au la dispoziție mașini sau motoare…;
- cei care nu respectă legea ajung în lagăre de muncă (dacă înceacă să fugă și sunt prinși, sunt executați);
- dacă o să aveți curiozitatea să căutați fotografii cu Coreea de Nord, o să aveți surpriza să vă lovească impresia de spațiu mare, curat și pustiu/abandonat;
- nord coreenii nu au habar ce e aia literatură universală.
Deși viața din Coreea de Nord e tristă, mă fascinează. Așa că aș vrea să văd niște documentare, dacă aveți recomandări – vă rog!
Fotografia e preluată de la Gândul, unde mai sunt câteva zeci, asemănătoare.
”Cartea norilor” de Chloe Aridjis
”Cartea norilor” și-a lăsat amprenta destul de puternic asupra mea deși nu o pot numi favorită. Părerea mea de neexpertă e că e o carte bine scrisă pentru că mi-a lăsat sentimentul ăla de trist și sumbru și m-a făcut să mă gândesc la el și la toate stările ciudate ale Tatianei ceva timp după ce am terminat lectura.
Povestea Tatianei e destul de banală. E din Mexic, trăiește în Berlin și ține legătura cu părinții mai mult pentru că așa trebuie, nu pentru că așa vrea. Se angajează ca secretară la un istoric bătrân și ciudățel, pasionat de tot ceea ce înseamnă trecut mai puțin banal al Germaniei. Prin el, ajunge să cunoască dedesubturile orașului, să-l iubească și să-i fie scârbă de el în același timp. Tot datorită lui Weiss cunoaște și un bărbat care schimbă monotonia din viața ei. Mai departe… nu vă zic.
De ce nu consider cartea o favorită și totuși m-a impresionat? Pentru că Tatiana din ”Cartea norilor” e un personaj foarte bine conturat. M-am simțit cumva în locul ei deși refuzam cu încăpățânare asta. Parcă mă plimbam eu în Berlinul mare și rece și parcă simțeam eu frigul. E bântuită de fantome și nu pare a căuta fericirea, ceea ce pe mine m-a frustrat maxim. Tatiana e o femeie nehotărâtă, fără ambiții prea mari sau un scop anume.
Nu e prima carte care nu mă încântă, dar mă marchează. La fel mi s-a întâmplat și cu ”Lupul de stepă” de Hesse. Pentru cei atașați de cărțile anxioase, romanul ăsta de la All e numai bun. Eventual spuneți-mi și mie ce alte cărți în stilul ăsta ați mai citit (ca să le evit :D).
Ratonii din tramvai
E o metaforă, n-am ajuns chiar atâta de rău încât să existe ratoni în tramvaiele din Timișoara, dar de ratoni-wannabe nu duc lipsă aceste înspăimântătoare mijloace de transport.
Știu că-s rea că scriu asta, darrrrrrrrr, dragi domnișoare-raton (dacă mă citiți), îs peste 40 de grade afară. Asta înseamnă că fardurile de 2 lei pe care le folosiți se scurg de pe fața voastră. Și în loc să arătați așa
arătați așa
Adică nu foarte plăcut. Ok, înțeleg că-s și fete care-și doresc să abordeze trendul racoon-eyes, dar o să presupun că nu circulă toate cu același tramvai ca mine.
Încă ceva: machiajul ăsta e mai de seară. Deci soarele care vă șoptește blând I just wanna make you sweat vorbește serios. Și vă face să transpirați. Și odată cu apa aia care se scurge suav de pe chipurile voastre finuțe se duce și fardul negru. Urât, în jos. Și-n loc să vă facă să păreți tinere și frumoase, vă face să arătați bolnave și obosite.
E vară. Să mai lăsăm pielea să respire și să ne arătăm frumusețea naturală!
P.S. Totuși îs fată faină și vă vând un pont. Așa se fac smokey eyes!
”Lupul de stepă” de Hermann Hesse
De Herman Hesse auzisem cam de 39847520483190438574584 de ori până să îmi intre cartea asta pe mână. Și s-a întâmplat total neașteptat, povesteam cu o colegă de cărți și direct mi-a spus ”Ți-o aduc!” și mi-a adus-o. :)
Cartea e… ăăăăăăăăăăăă, nu știu cum să o numesc. Mai bine vă povestesc ce-i cu ea.
Începe într-un mod foarte straniu, pentru că ”Nota editorului” e de fapt parte din roman, nu e o notă reală a editorului.
Henry Haller e un ”lup de stepă”. Așa se consideră el. Privește viața într-un mod ciudat, pare a visa la un trai banal și totodată îl respinge. De aceea, consideră că singura lui soluție de a-și încheia traiul mizerabil e sinuciderea. Într-o seară dă de un ”teatru magic, doar pentru nebuni”. Culmea, și acela e adresat tot lupului de stepă, despre care primește un mic tratat în care se regăsește complet.
Într-o seară, petrecându-și timpul într-un bar, Harry o cunoaște pe Hermina. Ea e un fel de Harry Haller feminin. Ea îl înțelege complet, dar în același timp îl și ironizează. Tot ea îi găsește o iubită și îl introduce în lumea strălucitoare a petrecerilor. La un bal mascat, Harry îl cunoaște pe Pablo, un saxofonist, care îl duce într-un teatru magic. Teatrul magic reprezintă practic toate gândurile lui, tot ce se află în interiorul lui, toate temerile și speranțele.
Cartea mi s-a părut un coșmar pus în propoziții. Efectiv mi-a produs anxietate. E foarte bine scrisă, dar nu mi s-a părut frumoasă, ci captivantă, delirantă, chinuitoare. Abia am așteptat să termin, ca să mă simt de parcă m-aș fi trezit dintr-un vis lung și neplăcut. Dar, paradoxal, mi se pare o carte bună.
Hesse și-a transcris perfect sentimentele în carte, iar după ce am citit-o am aflat că este în mare parte inspirată din viața lui zbuciumată.
Asigurari
Azi am dormit prea mult. Abia m-am tarat pana la lucru, de aici si lipsa diacriticelor. Si o discutie m-a pus pe ganduri. Daca asigurarea de viata se refera la a-i asigura pe cei ramasi dupa omul X ca au din ce sa traiasca, ajutorul de inmormantare nu ar trebui sa se numeasca asigurare de moarte?
Ca sa intelegeti de ce-s asa creepy, am avut discutia cu colegii, in drum spre job.
Cat despre alte asigurari, domeniul nu ma pasioneaza, dar daca tot am inceput cu ele, va zic ca am incercat sa lucrez in domeniu cateva luni, mi-a placut mult pana mi-am dat seama ca nu fac mare branza si apoi am renuntat. Evident, blestemul ma urmareste pana-n zilele noastra cand inca mai scot unii de la naftalina CV-ul meu cu experienta aia inclusa (intre timp am sters-o) si ma suna sa ma bata la cap pana nu mai pot, sa merg sa ma intalnesc cu ei fie sa-mi faca o polita, fie sa incep sa lucrez cu ei.
Grozav am inceput dimineata de joi, cu gandul unei asigurari de moarte si a istericilor.
Maine e vineri! :)
