Currently Browsing: Franta
Aceasta este o postare pentru care am fost mituită cu prăjituri și cu câteva ore de hlizeală continuă. Prăjiturile au venit de la o doamnă talentată, iar de orele de hlizeală continuă se leagă o carte de la editura mea de suflet, carte a cărei poveste are legătură cu o prietenă spre care nu dau link, dar vă las să ghiciți cine e.
Deci, pentru o zi frumoasă, micul dejun ar putea să fie format exclusiv din prăjiturele. Eu oricum n-aveam altceva, așa că am devorat mai multe fursecuri cu mentă și cu portocale decât era cazul. Teoretic, aveam și fursecuri imperiale, dar undeva și cândva între grija mea de a-i lăsa lui Alex și micul dejun de ieri au dispărut. El zice că nu le-a văzut, dar că sigur au fost bune. Eu îl cred pe cuvânt.
Cumva, nu zic cum, am scăpat de job, așa că ziua mi-am petrecut-o citind și mâncând în continuare, după cum m-am plâns și pe Twitter. După ce am terminat cea de-a 29-a carte pe 2012, am considerat că trebuie să mă relaxez. Stresul era prea mare și tensiunea, provocată de grija acumulării kilogramelor în plus și surmenaj, a învins.
Am plecat în oraș, unde i-am explicat prietenei mele înspre care nu dau link, că ideile ei legate de Africa (:D) și relații-s cam tot alea ale fetei din ”Lovebook”, legate de Franța și relații. Și apropo de prietene și relații, am realizat că some things will never change și că e minunat să vezi că după 10 ani anumiți oameni sunt chiar mai faini decât la început. Și că dacă în ei s-au produs schimbări de-a lungul anilor, ele pot fi încadrate la schimbări pozitive.
Și că poți să te bucuri la maxim de toate bucuriile lor. Nu m-a lovit brusc pozitivismul extrem, nici nu erau droguri în prăjituri (sau?), pur și simplu mi-am dat seama de asta și m-am bucurat. Și ca să-mpărtășesc bucuria mea am pus din pozele mele, 100% personale, chestie pe care de obicei nu o fac (chiar așa).
Și un mic ghid pentru connoisseuri: Oxy, selectează un pic de aici în jos…
NOUĂȘPE!!!
Posted by
Oana on May 3rd, 2012 in
educatie,
Franta |
6 comments
Pantaloni scurți din denim. Sursă foto: weheartit.com
Norocul meu că lucrez și mai dau de informații interesante, altfel m-aș da de gol pe blog că-s blondă. Ca un cățel care dă din coadă, mă prezint cu o nouă informație pe care eu nu o știam și când am văzut am reacționat (în gând) ca o pițipoancă care află că există și alte culori în afară de roz pe lume. Hai, mă, ce tareeeeeeeeeeeeeeeeeee!
Trăiam în negură crezând că blue jeans-ii, adică blugii, mai pe românește i-au inventat tot ăi’ de cântă de bătrânul Donald cu ferma. Că acolo s-au născut și că americanii i-au denumit cum a vrut mușchiu’ lor Hollywoodian. Dar, tragedie, nu!!!
Nu americanii ne-au dat blugii! Oh, the drama! Adevărul adevărat e că francezii (în bătrâna Europă, da?) ne-au dat serge-ul, care conform surselor mele (dacă Wikipedia minte, mint și eu) e un fel de tătic al blugilor. Denumirea de denim vine de la… (v-ați prins???) de Nîmes, adică din Nimes, orașul ăla frumos din sudul Franței. Familia Andre (nu cele două autohtone) producea acest serge de Nîmes care în timp (pentru că vocabularul e într-o continuă schimbare) a ajuns să fie (ar zice unii, pocit) denim.
Amfiteatrul din Nimes. Sursă foto: http://en.metalship.org
Contemporanii, tot franceji (că le place să se impună, văd!) le-au zis jeans de la Gênes, orașul în care s-au produs primii pantaloni din denim. Iar Gênes, surpriză, e Genova, superbul oraș italian. Nu zic eu, ci alții, cei care l-au poreclit ”la superba”.
Palatul San Georgio din Genova. Sursă foto: wikipedia.org
Deci, or fi făcut americanii blugii faimoși, dar francezii și-au băgat nasul destul de mult în afacerea asta și italienii au și ei meritul lor. Să-i purtăm sănătoși!
Într-o ordine total nesănătoasă și lipsită de orice logică, vă povestesc în continuare despre cărțile citite de mine. Dacă tot am terminat ”The Da Vinci Code”, am zis să povestesc imediat de ea, o să înțelegeți de ce.
În primul rând trebuie să mă laud că am citit-o în original și a fost muuuuuuuuuuult mai simplu decât m-am așteptat. Cartea în română o am în casă de ani buni dar după atâtea
mixed reviews am ignorat-o total până m-am decis să o citesc fix pentru că era în engleză.
Thanks to Vero.
Așa că în câteva zile am dat-o gata. Pentru că are genul ăla de twisturi care te fac să nu o lași din mână. După cum probabil știți deja, e vorba de un profesor de la Harvard – Langdon, care ajunge acuzat pe nedrept de moartea unui custode de la Luvru – Sauniere, și împreună cu nepoata acestuia – Sophie, încearcă să-și dovedească nevinovăția. Și aici începe distracția pentru că Sauniere le-a lăsat o mulțime de indicii criptate lui Langdon și lui Sophie, indicii care ar trebui să îi ducă la Sfântul Graal și la rămășițele pământești ale Mariei Magdalena care e ta nananna naaaaaaaaa – soția lui Hristos! În joc apare Teabing, un geniu în ale simbolismului care vrea să-i ajute, dar defapt nu prea vrea… Spoiler, spoiler, dar nu vă zic chiar tot acuma – pas cu pas. Anyhow, la final, aflăm că Sophie e bine merci urmașa lui Hristos. Pam, pam!
Ce mi-a plăcut: că m-a ținut cu sufletul la gură, că a fost o gură de aer proaspăt după atâtea cărți în română, că am aflat câteva informații interesante pe care nu le știam.
Ce nu mi-a plăcut: unele faze au fost uber trase de păr, acțiunea e total nerealistă, vocabularul e simplist și sfârșitul e tipiiiiiiiiiiiic Brown. As in Sandra! (Zici că-s frați, Alexuța și Dănuț Brown!)
Dacă o recomand sau nu, hmmm, nu știu ce să zic, probabil că da, ca lectură ușoară de destindere – se poate citi în tren fără niciun fel de probleme, oricum cred că i se dă delete din memorie destul de rapid.
Acuma dacă tot am citit așa o carte controversată, sper să aud ceva păreri și de la voi.
Într-o ordine total nesănătoasă și lipsită de orice logică, vă povestesc în continuare despre cărțile citite de mine. Dacă tot am terminat ”The Da Vinci Code”, am zis să povestesc imediat de ea, o să înțelegeți de ce.
În primul rând trebuie să mă laud că am citit-o în original și a fost muuuuuuuuuuult mai simplu decât m-am așteptat. Cartea în română o am în casă de ani buni dar după atâtea
mixed reviews am ignorat-o total până m-am decis să o citesc fix pentru că era în engleză.
Thanks to Vero.
Așa că în câteva zile am dat-o gata. Pentru că are genul ăla de twisturi care te fac să nu o lași din mână. După cum probabil știți deja, e vorba de un profesor de la Harvard – Langdon, care ajunge acuzat pe nedrept de moartea unui custode de la Luvru – Sauniere, și împreună cu nepoata acestuia – Sophie, încearcă să-și dovedească nevinovăția. Și aici începe distracția pentru că Sauniere le-a lăsat o mulțime de indicii criptate lui Langdon și lui Sophie, indicii care ar trebui să îi ducă la Sfântul Graal și la rămășițele pământești ale Mariei Magdalena care e ta nananna naaaaaaaaa – soția lui Hristos! În joc apare Teabing, un geniu în ale simbolismului care vrea să-i ajute, dar defapt nu prea vrea… Spoiler, spoiler, dar nu vă zic chiar tot acuma – pas cu pas. Anyhow, la final, aflăm că Sophie e bine merci urmașa lui Hristos. Pam, pam!
Ce mi-a plăcut: că m-a ținut cu sufletul la gură, că a fost o gură de aer proaspăt după atâtea cărți în română, că am aflat câteva informații interesante pe care nu le știam.
Ce nu mi-a plăcut: unele faze au fost uber trase de păr, acțiunea e total nerealistă, vocabularul e simplist și sfârșitul e tipiiiiiiiiiiiic Brown. As in Sandra! (Zici că-s frați, Alexuța și Dănuț Brown!)
Dacă o recomand sau nu, hmmm, nu știu ce să zic, probabil că da, ca lectură ușoară de destindere – se poate citi în tren fără niciun fel de probleme, oricum cred că i se dă delete din memorie destul de rapid.
Acuma dacă tot am citit așa o carte controversată, sper să aud ceva păreri și de la voi.
Pentru că nu e de citit, e de văzut :).
”Provence Style” de la Taschen, am primit-o la începutul anului de la (pe atunci) colegii de lucru care mă știau obsedată de Provence. Conține fotografii cu grădini, terase, case, interioare și detalii din Provence și are o mică introducere foarte frumos scrisă de Alison Castle (fotografa) numită Lavender Fields Forever:
”Ah, Provence: that immortal region, the indefatigable destination of charm-hungry tourists and old world purists. (…) Imagine yourself in one of these gardens, having a lazy afternoon siesta under the cool shadow of an oak tree, lulled by the music of crickets. From fields of lavender (whose scent practically emanates from the page) to sculpted terrace gardens, these scenes represent the quintessential Provence that is as perfect in reality as in the most fanciful of imaginations. (…)”
Și evident că în franceză sună mult mai bine, dar spre rușinea mea nu știu franceză :(.
Vă las cu câteva imagini din carte:
Fotografii preluate de pe www.taschen.com.
Cine și ce obsesii legate de locuri mai are? Să vă văd! :D
