EU
Nu, nu vreau să vă zic nimic de Uniunea Europeană, chiar nu este cazul. De data asta am alt subiect – ceva care nu miroase a bine – lauda de sine, deci.
Pentru că e primăvară și ieșirile în oraș și pe terase s-au înmulțit, am tot cunoscut lume. Și cum am multe prietene, care vin cu înc-o prietenă și înc-o amică, cumnata, sora vecinului, o cunoștință, fina sau fiica lăptarului cu ele, am tot zâmbit, am tot întins mâna și m-am tot declarat încântată (o dată la câteva zile). Și stând la povești am observat că unele domnișoare au un pattern.
Nu apucam eu sau altcineva de la masă să începem o propoziție simplă, gen: Am fost ieri să ridic un colet de la poștă că zbang (!), we were bitchslapped: Eu nu mă încurc cu poșta, iau doar prin curierat, dai un ban dar stai în față.
sau
Am băut o limonadă super bună în Unirii.
și fiți piți: Eu am descoperit cea mai bună limonadă din oraș, e la XYZ.
Doamne-ferește să se plângă careva de job sau să pară că s-ar plânge:
Azi am avut de lucru de nu mi-am văzut capul.
pentru că: Eu numai m-am relaxat, am așa un job mișto.
Sau să spună cineva ceva de prieten/iubit/soț:
Eu și Gigel lucrăm așa mult că abia așteptăm weekendul ca să stăm mai mult împreună.
pentru că: Iubibubi mi-a luat o mașină ca să nu mai fiu supărată că stă până târziu la birou.
Să nu credeți că îmi place să mă aud vorbind sau că nu vreau să știu ce au alții de zis, doar că eu cred că atunci când o persoană abia începe să vorbească, și nu a terminat ce are de zis, nu e ok să te bagi peste ea fix în momentul în care ia o gură de aer, pe motiv că a tăcut, deci și-a pierdut rândul la vorbit. Nici nu-și pune omul bine gândurile în ordine că vreo pisi hop și ea să își dea cu părerea. Păi n-ar fi corect să termine fiecare ce are de zis și abia apoi să ia cuvântul altcineva? Și dacă Ghiocela se plânge de job să o lase pisi să-și lingă rănile în pace fără să rub in her face ce job mișto are ea? Sau dacă suferă că n-are timp pentru ea și Gigel, n-ar fi mai corect să tacă pisi și să nu aducă vorba fiiiiiiiiiiiiiiiix atunci de mașina pe care i-a luat-o iubibubi că-l năpădea vina?
Offff, comunicarea asta. E ușor de vorbit mult și greu de ascultat puțin, nu-i așa?
Noroc că suntem specialiști (în comunicare)
Azi am să terfelesc niște firme/branduri/cum vreți să le ziceți. Mă rog, dacă vreo persoană care lucrează pentru ele va citi probabil va simți că le-am terfelit, eu vreau doar să expun niște fapte, după o scurtă introducere, ca să vedeți unde bat.
Eu funcționez pe ideea că în văzul lumii nu-s doar eu de capul meu, Oana Kovacs, ci reprezint și firma la care lucrez și clienții cu care colaborez. Deci evit să-mi dau în petec unde nu-i cazul și când nu-i necesar. Ghidându-mă după aceeași logică asociez și firme cu oameni și oameni cu branduri și ajung să mă trezesc întrebându-mă cu ce specialiștii lu’ pește am de-a face uneori. Nu mă refer neapărat la specialiști în comunicare, ci și la angajații incapabili să ducă o treabă la bun sfârșit fără să o gafeze. Dar să încep în ordine cronologică, că frustrări există.
Demult, am dat like pe Facebook paginii Adevărul (între timp am dat și unlike, vedeți imediat de ce). La un moment dat am observat într-una din știrile lor niște tâmpenii pe care le-am semnalat pe blog, într-un articol pe care l-am pus și pe Facebook, cu link spre ei, evident. Răspunsul din partea specialistului în comunicare Adevărul? Liniște. Azi de curiozitate am intrat iar pe un link cu o știre postată pe pagina lor și am găsit alte tâmpenii. Am decis să las un comment, îs tare curioasă dacă mi se răspunde, deși ar fi o realizare să nu fie șters direct de expertul care manageriază pagina de Facebook.
Later edit și un print-screen nou că mi s-a atras atenția că nu se vede titlul postării de la Adevărul:
Bun, am terminat cu Adevărul, să vă zic de Otto Curier, serviciul de curierat care bate limitele penibilului. Domnișoarele din call-center mi-au închis telefonul în nas și m-au mințit, curierul m-a certat că am avut tupeul să îl chem cu coletul care trebuia preluat și specialistul în comunicare de pe Facebook mi-a șters postarea în care scriam că le-am dat like special ca să le zic că au servicii de rahat. (Nu reușeam nicicum să dau tag altfel, de aia am dat like, în caz că sunteți curioși.)
Dar nu, nu totul se întâmplă online. De exemplu, o chelneriță de la barul Emotion din Timișoara mai că nu m-a făcut mincinoasă în iarnă. Am mers acolo două zile la rând, într-un am plătit cu cardul consumația de maxim 10 lei pentru că nu aveam nici măcar un leu la mine. A doua zi, consumație 27 de lei. M-a lăsat să aștept 5 minute cu cardul în mână în timp ce povestea cu barmanul. În cealaltă mână aveam banii pregătiți pentru a-i lăsa ciubuc, 3 sau 4 lei. Când să plătesc cu cardul, mi-a spus că ei nu acceptă plăți cu cardul sub suma de 30 de lei. Evident, i-am explicat că nu e prima dată când plătesc așa, dar a insistat că nu știu eu și că nu țin minte de alte dăți. Fie. A plătit prietena mea (da, iar nu aveam bani scoși). I-am lăsat și ciubucul. Nu știu de ce.
Dar acum că au apărut terasele în Timișoara ca și ciupercile după ploaie, treaba-i și mai și. Ieri, dau o fugă la Baroque cu două prietene. Comand un frappe, băutură care teoretic trebuia să aibă cafea. Nici urmă de ea. În fine, am primit ceva bun și n-am mai zis nimic. Vine și prietenul meu, comandă o/un Ice-something, nu mai știu denumirea exactă, cert e că era ceva cu înghețată (conform meniului). Vine chelnerul cu o chestie fără strop de înghețată în ea. Alex îi atrage atenția și băiatul îi spune că îi reface băutura. Ia ghiciți cum i-a adus-o refăcută? Cu o bilă de înghețată trântită peste. Așa pur și simplu. :)) Eu m-am amuzat copios, îmi pare rău că nu i-am făcut și o fotografie băuturii, dar arăta fantastic începută și cu bucata de înghețată aruncată peste, ca din pod.
Postarea asta nu e scrisă din ură, luați-o ca pe un studiu de caz dacă vreți. Plătim niște servicii de rahat și firmele plătesc niște specialiști wannabe pentru a le reprezenta în fața noastră, a clienților. Noroc că suntem un popor de experți, altfel ne-am duce de râpă. :)
Se mai miră cineva că ofer un bilet gratis la PR Beta pe joia viitoare?
Drama intelectualului stupid
Dacă nu v-ați prins din titlu unde bat, eu fac parte din generația care l-a scris pe Ion (sau pe Moromete) la bac la subiectul de eseu numit pe atunci ”Drama intelectualului lucid”. Și povestind zilele astea cu Aida (știți voi, fata aia care face cunoștință cu toți oamenii de n ori) de sistemul nostru de învățământ (eh, am trecut la discuții de oameni mari, vedeți?) mi-am amintit că nici ai mei colegi n-au fost cu mult mai deștepți decât actualele generații care pică simulările la bac, examenul de bac, ăla de permis și orice examen se poate pica dacă tata sau mama nu au pile.
Întâmplarea cu intelectualul Ion e din anul de grație 2006. Dacă profesoara mea de limba română n-ar fi fost atât de inspirată încât să ne predea caracterizarea lui Ștefan Gheorghidiu (ăla cu dragostea absolută, relația absolută și orice din viața lui mai absolut ca vodka) cu titlul ”Drama intelectualului lucid” aș fi înțeles că pe unii din colegii mei nu i-a dus acel fir logic până el, dar așa nu poate să nu mă bântuie și-n anul 2013 dilema: cum s-au gândit ei că Ion (țăranul care pupa pământul) sau Moromete (alt țăran, dar unul căruia îi plăcea să filosofeze) sunt intelectuali?
Bănui eu că s-au dus ei la bac setați pe viața de la țară. Că pică ”Ion” sau ”Moromeții”. Sau au fost traumatizat de astea două cărți. Sau impresionați. Sau, sau, sau. Cert e că intelectualul din titlul nu le-a spus absolut nimic. Nimeni (aproape) nu s-a gândit la rădăcina problemei: intelectualul e un om cu studii. Ion, săracul, ce studii să aibă când el visa țărână multă și muiere avută? Moromete fiind un pic mai răsărit, clar i-a indus în eroare că parcă citea ziarul și dacă țin bine minte, avea o viziune aparte asupra lumii (recunosc, romanele astea două m-au plictisit groaznic și n-am putut înghiți ”Moromeții”, deși din ”Ion” am citit ”Blestemul pâmântului”, la partea cu iubirea am cedat și-am dat de pereți cu cartea).
Mă rog, problema fundamentală la mine e că intelectualii noștri de azi nu știau la opșpe ani ce-i ăla un intelectual. Așa că să nu ne mirăm că se jeluiesc și plâng pe la televizor și copii și mămici și tătici că le este greu la prunci să treacă de bac. Dacă n-au nici informația de bază, n-au cum. N-o aveau nici acum 7 ani, acum nici atât (revenim în prezent, da?), că-s prea ocupați să dea jos referate de pe net pe tabletă, n-au timp să le și deschidă. De cititul cărților (no, bun exemplu dau eu după ce m-am lăudat că nu le-am citit pe astea două cum trebuie, dar să știți că-n rest le-am cam citit pe toate) nici nu mai zic, cred că se mulțumesc să le știe titlurile, că să rețină autorii nici nu se pune problema de multe ori.
Eu nu susțin că ar trebui toți să ne punem non-stop pe citit cărți, nici nu-i fac pe toți proști, dar nu pot să nu remarc ignoranța și lipsa de logică care au dus la dezastrul din 2006 de la bac. Abia aștept să văd ce surprize ne așteaptă anul ăsta.
Pentru că în prezent chiar trăim o dramă a intelectualilor stupizi, produși pe bandă rulantă, în facultăți care îi aruncă-n lume fără o fărâmă de cunoștințe la purtător după cei (minim) 3 ani de studiu.
Bunici: studiu de caz
Am vrut să scriu o postare frumoasă despre bunici, dar simt eu că încă nu e momentul, că nu pot, că am sentimente prea amestecate, unele de dragoste și altele de ură. Așa că am zis că varianta mioritică tipică e tot mai bună: să fac haz de necaz. Deci am pregătit un studiu de caz (ați observat rima, da???) cu două bunici pe care mi-a trecut prin cap să le strâng de gât la un moment dat. Nu ale mele, doamne-ferește, ale altor copii, pe care probabil i-aș fi salvat de la o viață de obezi. O să vă prindeți voi de ce, că sunteți copii deștepți!
Am avut cerere de postări din tramvaie, așa că sper să apreciați, vă știți voi. :-P
Bunica nr. 2: încep cu ea că tot am menționat tramvaiul. De fapt, scena a fost în 33, vă redau dialogul, trageți singuri concluziile. Copil de vreo 7 ani, bunica bunică.
- Buni, abia aștept să ajungem acasă să merg afară să mă joc!
- Ajungem, buni, dar nu mergi tu afară, stai și te joci pe tabletă.
Bunica nr. 1 (nr. 1 că e mai veche întâmplarea) – la Mc. Culmea că eu eram acolo pentru un ceai și nimic mai mult. Și în timp ce stăteam eu cu prietena mea la rând auzim următoarele:
- Buni, eu vreau la meniu apă plată (venind de la un copil de vre 5-6 ani).
- Dragă, nu bei tu apă plată că noi avem bani de suc.
Ce naiba să mai comentezi? Din punctul meu de vedere e libertate prost înțeleasă + lenea de a supraveghea un copil + bani (prea mulți).
Îngrijirea – parțială? Sau?
Aseară, ca tot omul care nu a dat pe acasă în weekend, am intrat într-un magazin să cumpăr niște mărunțișuri, ca să nu fac foamea, normal. Alimentară de cartier – m-am dus, m-am servit, mi-am pregătit banii și când a venit domnișoara să-i plătesc, i-am întins o bancnotă mai mare și am așteptat restul.
Toate bune și frumoase, o tipă simpatică, zâmbitoare, serviabilă, îmbrăcată ok, părea pusă la punct, ca să mă exprim așa. Cu haine curate, îngrijite, pieptănată și chiar și machiată simplu.
Dar când să îmi dea restul, din instinct m-am uitat la bani. Probabil e din cauză că urmăresc să mi se dea restul corect de obicei, nu știu exact. În orice caz, în momentul în care ochii mei au trecut de la bani la unghiile ei, am crezut că vomit. Mâinile cu care tânăra domniță/ca o garofiță tăia salam sau brânză (sau ce știu eu ce alte chestii) clienților doritori de astfel de alimente erau decorate cu niște unghii care acum vreo lună văzuseră ultima dată ojă din apropiere. De atunci nu mai văzuseră nici lac de unghii, dar nici acetonă. Și pesemne, din observațiile mele, nici apă, săpun, o periuță de curățat unghiile sau o trusă de manichiură. De o vizită la salon, nu zic nimic, că-mi pare lux. Dar în condițiile în care avea un păr curat și ordonat, haine la fel și un aspect cât de cât ok, n-am putut să nu mă întreb care o fi limita îngrijirii în cazul ei?
Și care e limita în general? De ce trebuie să fie o limită? Îngrijirea nu e cochetărie și nu cred că spălatul corpului, al părului, al dinților sau al unghiilor e prea complicat. Știu că suntem codași în Europa când vine vorba de cumpărat pastă de dinți și săpun, dar eu una, când observ situații ca și cea de mai sus în care personajele principale sunt oameni de vârsta mea nici nu știu cum să reacționez.
În fine, am plecat scârbită, bucuroasă că am cumpărat doar chestii bine ambalate. Și dezamăgită că în anul de grație 2013 încă avem vânzătoare care pun mâinile murdare pe alimentele pe care le servesc…
P.S. Da, am scris postarea și ca să mă plâng, da. Nu cred că era cazul să îi fac eu educație.
