Cum se educă adolescenții de la bloc
Ca să nu vă plictisesc două zile la rând cu povești nemuritoare despre cum m-am tuns eu singură și-s tare mândră de isprava mea, am decis să vă povestesc despre altcineva azi. Despre prietenul meu. Nu vă dați ochii peste cap, jur că e de 1000 de ori mai interesant decât cum m-am tuns eu în baie.
Dar să încep cu începutul: blocul în care stăm noi are niște scări și un fel de băncuțe de beton la intrare, propice pentru babe bârfitoare și plictisite. Că or fi și din-astea, că n-or fi, nu știu, că în fiecare seară o gașcă de 10-15-20 de adolescenți de 15-18 ani ocupă tot spațiul posibil. Problema nu-i că îl ocupă, ci că mănâncă semințe, beau suc și rod toate rahaturile de chipsuri și lasă o cocină în urma lor.
Lăsau.
Am încercat să ne certăm cu ei (noi și vecinii). Să îi luăm cu dojane, cu povești la sentiment, cu altele în care să-i facem să se simtă prost. Nimic nu a funcționat. Eu chiar le-am zis că aș vrea să știu dacă așa fac și acasă și o fătucă de vreo 16 ani mi-a spus nonșalant că da. Îmi vine greu să cred, dar am pus revolta ei pe seama vârstei. Mă rog, ajunsesem cu toții la limita răbdărilor pentru că zi de zi făceam slalom printre gunoaie când plecam undeva sau când veneam acasă.
Până acum vreo două săptămâni.
Cred că s-a trezit spiritul educativ în Alex iar, altfel nu îmi explic cum de s-a oprit la o discuție cu ei. Cert e că a ajuns acasă cu un zâmbet larg spunând că se duce să dea cadou mătura și fărașul nostru.
Wait! What?
Ce făcuse el de fapt? A vorbit cu copiii. I-a întrebat dacă stau la noi în bloc. Un cor de nu-uri. I-a întrebat dacă fac curățenie. Alt cor de nu-uri. Le-a explicat frumos că pot face câtă mizerie vor cu condiția să nu o cărăm noi sus pe papuci, până în casă. Deci, dacă vor să aibă parte de locație vor trebui să se și îngrijească de ea. Cumva, nu știu cum, ce i-o fi lovit și pe ei, dar i-au dat dreptate. Și-au zis că ei ar face curat, dar n-au cu ce.
Și așa am ajuns la partea în care am donat mătura și fărașul. De atunci în fiecare seară răspundem la interfon ca să intre copiii să ia mătura. Și încă o dată ca să o pună la loc înainte să o ia înspre casele lor unde cică scuipă semințe pe covor, ca-n povești. :)
Despre avort
Eu am o părere destul de complexă legată de subiectul ăsta. Totuși, mi se pare că e uber complicat de dezbătut și m-au mâncat degetele să scriu și altădată pe blog despre asta, dar m-am abținut. Până acum, când subiectul mi-a fost iar servit la fileu de Tion, care a scris o știre despre cele 500 (aproape) de persoane participante la un marș împotriva avorturilor. Am o grămadă de idei personale (deci nu-mi săriți în cap, ci combateți-mă într-o manieră educată, că așa-i frumos), așa că le scriu cu liniuțe (gen proces verbal, cum mă acuza mai mereu fostul meu învățător că scriu):
- Nu susțin avortul, dar cred cu tărie că fiecare femeie trebuie să poată decide asupra corpului ei – nu-s de acord cu avortul ca metodă de contracepție, nici într-un caz, dar să nu uităm că fătul este totuși ceva care trebuie purtat de mamă timp de 9 luni. Dacă viitoarea mamă nu dorește asta, nu văd de ce ar trebui să o facă. Asta nu înseamnă că îndreptățesc femeile care uită de prezervative, anticoncepționale, spermicide sau altele și aleg avortul.
- Nu sunt împotriva avortului pentru că am ceva noțiuni de istorie. Și în România femeile mureau pe capete din cauza legii comuniste tâmpite care interzicea avortul – decretul 660 din 1966 (Google it). Întrebați-vă mamele, mătușile și bunicile de femeile care au murit făcând avorturi empirice de teamă să nu mai aducă încă un muritor de foame pe lume. Posibilitățile de a folosi metode contraceptive erau extrem de limitate și educația în domeniu se apropia vertiginos de zero. (Timișorenii și timișorencele și-ar putea aminti că ani buni după revoluție, în piața 700 din Timișoara se vindeau folii de pastile galbene de către țigănci care strigau cât le țineau puterile: Antibebiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii. Nu o făceau ca să se distreze, ci pentru că știau că femeile au nevoie de așa ceva și vor să cumpere.)
- În unele cazuri, avortul e singura soluție. Vorbesc de copii care aduc pe lume alți copii, sarcini provenite din violuri sau avorturi terapeutice. Probabil mai sunt și alte situații, doar astea îmi vin în minte în acest moment. Un copil care aduce pe lume un copil nu se descurcă ci suferă o traumă. De o fată sau o femeie violată mi-e și greu să mă gândesc cât de oribil trebuie să se simtă după așa o experiență, nu doresc nimănui să treacă prin așa ceva. Iar avortul terapeutic e de multe ori necesar, atunci când fătul nu e viabil sau când viața mamei e în pericol.
- Marșurile astea (pentru că nu mă voi referi strict la operațiunea avortului) mi se par niște tâmpenii. Mi se pare că acolo se strâng niște oameni care știu că nu e bine să ucizi dar nu au habar de perspectivă. Cred că acolo merg oamenii care n-au călcat niciodată într-un orfelinat de stat, oameni care n-au auzit de Cighid, oameni care nu știu ce înseamnă să mori de foame sau oameni care nu pricep că sunt femei care pur și simplu NU vor un copil și nu au instinct matern.
- De asemenea cred că că 99% din cei care apar la asemenea marșuri nu se implică în a face educație sexuală sau a ajuta mamele care doresc să aducă un copil pe lume dar vin dintr-o familie destrămată și nu își permit un bebeluș. Pentru ei e doar o crimă și atât. Doar că… viața reală are multe nuanțe de gri.
- Copiii nu au ce căuta la asemena marșuri. Nu au informația necesară să filtreze singuri informația care le trece pe la urechi. De asemea nu realizează ce traumă e fie o sarcină nedorită, fie un avort.
- Cei care cred că pro-choice = pro-avort sunt niște ignoranți. Îi invit pe ei să crească pruncii care mor de foame pentru că niște mame la rândul lor muritoare de foame i-au adus pe lume. Sau să șteargă lacrimile unui copil persecutat de o mamă care nu l-a dorit. Sau să ia de pe stradă un copil lăsat într-o cutie de carton. Parcă nu e chiar așa simplu, nu?
- Argumentul cu alte femei vor să facă și nu pot și altele pot și-i aruncă e invalid. Alea care nu pot să facă, pot să adopte. Legal. Nu trebuie să le oblige pe cele care pot să aducă pe lume copiii pe care nu-i pot doar pentru că-s funționale.
Așa cum spuneam, nu sunt pro avort. Dar vreau să am putere de decizie asupra corpului meu. Sunt informată și sunt educată. Nu am recurs niciodată la avort și sper din suflet să nu fiu vreodată în situația asta. Îmi doresc copii, dar la momentul potrivit.
Totuși, nu toate femeile sunt ca mine și unele o pățesc sau unele o caută cu lumânarea. Nici unora, nici altora nu le-aș lua dreptul la avort, dar le-aș oferi educație (în trecut am și făcut-o, ca voluntară).
Un copil nedorit suferă. Și un copil flămând la fel. România e departe de a fi o țară adoption-friendly așa că haideți să ne dedicăm informării. Să lăsăm religia și poveștile vânătorești cu crimele deoparte și să revenim cu picioarele pe pământ. O sarcină neplanificată poate avea ca rezultat un copil dorit și iubit, dar un copil nedorit râmâne un copil nedorit întotdeauna. Gândiți-vă la asta. Nu mai scriu nimic că am scris deja romane și mă aștept la fel de fel de reacții. Deși de zis mai sunt. Multe.
Tineretul din ziua de mâine
O prietenă m-a întrebat de ce nu mai scriu despre ce se-ntâmplă prin tramvaie, autobuze și alte mijloace de transport din minunata noastră Timișoara. Păi e simplu: merg la lucru cu un coleg cu mașina, că amândoi stăm peste 9 mări și 9 țări de job. Și când nu merg sau vin cu el, circul cu absolut orice, nu mai stau să aștept, iau orice vine și nu mai am parte de atâta timp de observații.
Darrrrrrrr, colegul meu mai pleacă și-n vacanță, ca toți colegii. Și așa, numai bine, într-o dimineață am încercat o rută clasică. Și în în stația în care așteptam eu autobuzul era o bucată bunică + o bucată nepoată de școală primară (estimez eu, mare specialistă-n copii). Vine 40-ul, coboară puhoiul de oameni cu treabă în zona centrală a fermecătorului nostru oraș șiiiiiiiii pardon, n-apucă bine să coboare liniștiți oamenii, că baba hrăpăreață o și-nfige pe a’ mică-ntre călătorii dornici de a ieși în aerul (mai) curat și țipă la ea să urce sub privirile siderate ale oamenilor izbiți de copil.
Și stau ca tot omul, adult, și mă uit prostită. Evident, m-am întrebat dacă baba e proastă sau needucată. Nu pleca 40-ul fără ele, nu părea să ardă nimic, dar ea tot își împingea nepoata-n lume, de-mi venea mie să o iau de-o aripă și să o trag de acolo să lase copilul să respire. Fetița, ce să zică? Se uita inocentă la babă-sa care probabil pierdea începutul de la vreo telenovelă de n-o livra urgent la școală. Sau, cum ar zice a mea mamă, să nu judec! Poate avea de dus vreun pomelnic la biserică și îl mai prelua popa dacă nu făcea ea cumva să și urce și să și coboare prima.
Și pentru că mi-au auzit urechile multe despre tineretul din ziua de azi concluzionez eu că tineretul din ziua de mâine are șanse că a’ mică nu părea deloc dornică să-și dea coate aiurea, ci mai degrabă făcea cel mai logic lucru – se trăgea deoparte ca să nu o calce în picioare cei mari.
Dacă aș avea 7 ani
Și aș vrea să scot oamenii din sărite aș face una din următoarele chestii:
- aș țipa în autobuz încontinuu, din momentul în care aș urca și până aș coborî;
- aș repeta un cuvânt încontinuu, indiferent că aș fi întrebat de sănătate sau înjurat eu aș zice același cuvânt și nimic altceva;
- aș alerga încontinuu printre oamenii care au de transportat chestii fragile dintr-un loc în altul;
- aș desena pe pereții din casa mea și din casele altora;
- mi-aș ignora părinții în ceea ce privește toate propozițiile adresate mie care încep cu nu în față;
- aș zice că vreau ceva de mâncare și când ar fi totul gata aș zice că nu mai vreau;
- aș plânge isteric în magazine în fața rafturilor până aș primi tot ce cer;
- aș alega toate mâțele țipând;
- m-aș trânti pe jos când părinții au niște conversații importante cu străinii;
- aș sări în toate bălțile și dacă aș avea parte de atenție m-aș și tăvăli prin ele;
- aș încerca să mă urc pe toți câinii, în fond, ce, ei nu-s niște cai mai mici?;
- aș răsturna băuturile oamenilor din restaurant sau cafenea.
E amuzant, nu? Așa mă amuz și eu câteodată când văd sau aud ce fac copiii. Mai ales pentru că nu-s ai mei și nu prea mă interesează ce se întâmplă înainte sau după porția de entertainment oferită mie ca străină. :D
Ce-i fair și ce nu… decide fiecare când și-l crește pe al lui.
5 ani
Câte s-au schimbat în viața voastră față de acum 5 ani? Destul de multe, nu? Acum câteva săptămâni am avut ocazia să revăd niște necunoscuți pe care i-am văzut acum aproximativ 5 ani și pe care nu știu dacă îi voi revedea vreodată. Și, la fel ca acum 5 ani, mi se păreau fericiți și liniștiți. Probabil vă întrebați de ce am ținut minte niște străini și cum i-am recunoscut. Dar vă povestesc.
Acum 5 ani făceam promoție la bere într-unul din magazinele Billa din Timișoara. Un job super boring, trebuia să împart pliante și să conving oamenii să cumpere un butoiaș de bere pentru a primi un coolpack cadou – un fel de vestuță pentru răcit butoiașul. Mă rog, oamenii nu se înghesuiau să cumpere butoiașul și eu aveam suficient timp să observ clienții. Pe rafturile opuse berii erau snacks-uri așa că treceau mulți copii cu părinții, bunicii sau bonele. Și-ntr-o o zi s-au oprit la raftul cu snacksuri o mamă tânără și frumoasă, cu un băiețel de maxim doi ani care îi indica cu mânuța diverse pungi frumos colorate. Cu foarte multă răbdare și fără a-și pierde zâmbetul, tipa îi explica puiului (așa îl alinta) de ce nu e ok să mănânce snacksuri. Cel mic (un copil tare frumos) o asculta fascinat, iar când s-au îndepărtat nu a făcut deloc circ.
De curând eram cu o prietenă în apropiere de aceeași Billa în care acum câțiva ani îmi câștigam banii de buzunar. Și stând efectiv pe stradă să așteptăm o altă prietenă, pe lângă noi au trecut o mamă cu un băiat ce părea a fi cam de clasa I. Mergeau în pas domol, relaxați și povestind de parcă el ar spune cele mai importante lucruri din univers, ea încântată și atentă la tot ce are el de zis. Peste ea au trecut câțiva ani, iar el… well, copil mare. :)
Tot nu v-ați lămurit ce m-a făcut să-i remarc, știu. Băiatului îi lipsește una din mâini. Și chiar și 5 ani mai târziu ea părea la fel de dedicată și 100% implicată în creșterea copilului ei.
