Despre avort
Eu am o părere destul de complexă legată de subiectul ăsta. Totuși, mi se pare că e uber complicat de dezbătut și m-au mâncat degetele să scriu și altădată pe blog despre asta, dar m-am abținut. Până acum, când subiectul mi-a fost iar servit la fileu de Tion, care a scris o știre despre cele 500 (aproape) de persoane participante la un marș împotriva avorturilor. Am o grămadă de idei personale (deci nu-mi săriți în cap, ci combateți-mă într-o manieră educată, că așa-i frumos), așa că le scriu cu liniuțe (gen proces verbal, cum mă acuza mai mereu fostul meu învățător că scriu):
- Nu susțin avortul, dar cred cu tărie că fiecare femeie trebuie să poată decide asupra corpului ei – nu-s de acord cu avortul ca metodă de contracepție, nici într-un caz, dar să nu uităm că fătul este totuși ceva care trebuie purtat de mamă timp de 9 luni. Dacă viitoarea mamă nu dorește asta, nu văd de ce ar trebui să o facă. Asta nu înseamnă că îndreptățesc femeile care uită de prezervative, anticoncepționale, spermicide sau altele și aleg avortul.
- Nu sunt împotriva avortului pentru că am ceva noțiuni de istorie. Și în România femeile mureau pe capete din cauza legii comuniste tâmpite care interzicea avortul – decretul 660 din 1966 (Google it). Întrebați-vă mamele, mătușile și bunicile de femeile care au murit făcând avorturi empirice de teamă să nu mai aducă încă un muritor de foame pe lume. Posibilitățile de a folosi metode contraceptive erau extrem de limitate și educația în domeniu se apropia vertiginos de zero. (Timișorenii și timișorencele și-ar putea aminti că ani buni după revoluție, în piața 700 din Timișoara se vindeau folii de pastile galbene de către țigănci care strigau cât le țineau puterile: Antibebiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii. Nu o făceau ca să se distreze, ci pentru că știau că femeile au nevoie de așa ceva și vor să cumpere.)
- În unele cazuri, avortul e singura soluție. Vorbesc de copii care aduc pe lume alți copii, sarcini provenite din violuri sau avorturi terapeutice. Probabil mai sunt și alte situații, doar astea îmi vin în minte în acest moment. Un copil care aduce pe lume un copil nu se descurcă ci suferă o traumă. De o fată sau o femeie violată mi-e și greu să mă gândesc cât de oribil trebuie să se simtă după așa o experiență, nu doresc nimănui să treacă prin așa ceva. Iar avortul terapeutic e de multe ori necesar, atunci când fătul nu e viabil sau când viața mamei e în pericol.
- Marșurile astea (pentru că nu mă voi referi strict la operațiunea avortului) mi se par niște tâmpenii. Mi se pare că acolo se strâng niște oameni care știu că nu e bine să ucizi dar nu au habar de perspectivă. Cred că acolo merg oamenii care n-au călcat niciodată într-un orfelinat de stat, oameni care n-au auzit de Cighid, oameni care nu știu ce înseamnă să mori de foame sau oameni care nu pricep că sunt femei care pur și simplu NU vor un copil și nu au instinct matern.
- De asemenea cred că că 99% din cei care apar la asemenea marșuri nu se implică în a face educație sexuală sau a ajuta mamele care doresc să aducă un copil pe lume dar vin dintr-o familie destrămată și nu își permit un bebeluș. Pentru ei e doar o crimă și atât. Doar că… viața reală are multe nuanțe de gri.
- Copiii nu au ce căuta la asemena marșuri. Nu au informația necesară să filtreze singuri informația care le trece pe la urechi. De asemea nu realizează ce traumă e fie o sarcină nedorită, fie un avort.
- Cei care cred că pro-choice = pro-avort sunt niște ignoranți. Îi invit pe ei să crească pruncii care mor de foame pentru că niște mame la rândul lor muritoare de foame i-au adus pe lume. Sau să șteargă lacrimile unui copil persecutat de o mamă care nu l-a dorit. Sau să ia de pe stradă un copil lăsat într-o cutie de carton. Parcă nu e chiar așa simplu, nu?
- Argumentul cu alte femei vor să facă și nu pot și altele pot și-i aruncă e invalid. Alea care nu pot să facă, pot să adopte. Legal. Nu trebuie să le oblige pe cele care pot să aducă pe lume copiii pe care nu-i pot doar pentru că-s funționale.
Așa cum spuneam, nu sunt pro avort. Dar vreau să am putere de decizie asupra corpului meu. Sunt informată și sunt educată. Nu am recurs niciodată la avort și sper din suflet să nu fiu vreodată în situația asta. Îmi doresc copii, dar la momentul potrivit.
Totuși, nu toate femeile sunt ca mine și unele o pățesc sau unele o caută cu lumânarea. Nici unora, nici altora nu le-aș lua dreptul la avort, dar le-aș oferi educație (în trecut am și făcut-o, ca voluntară).
Un copil nedorit suferă. Și un copil flămând la fel. România e departe de a fi o țară adoption-friendly așa că haideți să ne dedicăm informării. Să lăsăm religia și poveștile vânătorești cu crimele deoparte și să revenim cu picioarele pe pământ. O sarcină neplanificată poate avea ca rezultat un copil dorit și iubit, dar un copil nedorit râmâne un copil nedorit întotdeauna. Gândiți-vă la asta. Nu mai scriu nimic că am scris deja romane și mă aștept la fel de fel de reacții. Deși de zis mai sunt. Multe.
Diagnostichează-te singur. Și prost.
Recent, ca la școală aliniați am mers cu clasa colegii la medicina muncii, ca să dovedim că suntem apți. :-) Și dacă tot eram pe-acolo, am ridicat două degete sus cei care-am vrut analize mai detaliate pe banii firmei. Printre care și eu, că fix analize de sânge planificam, pentru că a mea fostă doctoriță de familie m-a sărit de la toate analizele din lume când a fost cazul, chiar de erau urgente (de Helicobacter Senior) sau pe banii mei.
Așa că acum, ca orice om care vrea să afle mai multe despre sănătatea lui, m-am luat și eu la puricat. Am stat cuminte să mi se ia sânge, am răspuns la toate întrebările, m-am interesat cum devin donator de organe în caz că
sau
dar nimeni nu știa să-mi zică. Și după ce totul s-a terminat, am așteptat să se afișeze rezultatele pe net. Cam la fel ca la bac. Evident, în ziua cu rezultatele, eu mi-am uitat foaia cu parola acasă, dar am zis că nu oi leșina eu de curiozitate, că dacă mă țin pe picioare n-o fi nimic grav.
Și seara ajung acasă și mi-amintesc de analize. Intru în sistem, introduc parola și intru. Surprise-surprise! Toate bune și frumoase și una din valori mai mare decât normalul. De PATRU ori.
Și dă-i și sapă. Și sapă. Și sapă. Google, prietenul meu, m-a luminat în cele din urmă. Aveam o boală gravă. Ceva legat de îngroșarea sângelui. Posibil mortală de la un atac de cord subit sau alte chestii simpatice. Dar pentru liniștea mea am aflat că o dată pe lună mi se poate scoate cam un litru de sânge, pentru a se fluidiza ceea ce rămâne. Floare la ureche!
Evident, m-am programat și la doctorița mea de familie, că trebuia să afle femeia că-s pe moarte și era bine să o afle direct de la mine. Și merg cu o moacă de câine spășit, îi întind foaia cu analize (am tras-o la imprimantă sentința, ce credeați?) și aștept confirmarea. Și ea îmi spune zâmbitoare: Ești foarte, foarte alergică. Deci, de ce te-ai panicat?
Deci să vă tot interpretați analizele singuri. NU!
O altă experiență de la Spitalul Județean Timișoara
Fotografia este reprezentativă pentru Spitalul Județean Timișoara – sursă foto
Încerc să nu fiu rasistă. Pe bune, m-am trezit de 1000 de ori vorbind în apărarea țiganilor, pentru că așa a fost să fie. În copilărie, bunica mea stătea pe o stradă unde era plin de ei și eu mă împrietenisem cu fetițele dintr-o familie, care erau tare drăguțe. Nu știu ce s-o fi întâmplat cu ele pentru că bunica mea s-a mutat de ani buni și legătura s-a pierdut.
Dar să revin la oaia mea. În ultimele 12 luni am avut o grămadă de experiențe negative cu țigani. Mă agasează în centru, țipă după mine pe stradă pentru că (și asta-i culmea!) sunt prea albă, mă stropesc cu parfum dacă refuz să-i ascult când vor să-mi vândă ceva și așa mai departe. Ca să nu mai zic că pe lângă problemele mele absolut minore și neimportante, la care o să le supraviețuiesc, în orașul ăsta care era absolut superb (Timișoara), cerșetoria e o MARE problemă, ca să nu mai zic de problema clădirilor istorice din centru, retrocedate cum-necum, problemă de care se știa în administrație și care totuși a fost lăsată în aer pentru ani și ani… Nu că aș avea multă încredere în noua administrație, dar asta-i altă poveste.
Iar am deviat de la subiect, dar era nevoie de introducere. Pentru că de ieri, încrederea mea în programele de reintegrare a rromilor, în găsirea de soluții și alte treburi din-astea s-a dus pe… apa sâmbetei, deși cuvântul pe care-mi vine să-l țip pe blog, nu alta, e ăla din 4 litere. DA, fix ăla.
Pentru că mi s-a întâmplat o fază (aș zice incredibilă, dar probabil e ceva normal la noi) la Spitalul Județean (again!). Ajung acolo în vizită la bunica lui Alex. 75 de ani, internată în urma unui atac cerebral. Al doilea. Nu erau destule asistente să o ducă la analize (no surprise here!), așa că am mers eu. Am primit un scaun cu rotile și ghidate de o doamnă asistentă (foarte drăguță) am coborât cu liftul de la etajul 9 la parter. Am fost pe la toate cabinetele medicale pe unde avea de făcut controale și ne-am întors la lift.
Vă puteți imagina că după un atac cerebral ea nu țopăia și scaunul cu rotile nu era un moft. Și să ajung cu ea de la parter la etajul 9 nu era posibil fără lift. Ne-am postat în fața liftului, lângă un domn cu un copil mic. În spatele nostru a apărut o famile de 10-12 rromi, care meargeau și ei la cineva (mă gândesc că nu erau nici ei de plăcere acolo că nu-s atâta de inaptă).
În momentul în care a sosit liftul cine credeți că a urcat? Eu cu bunica lui Alex în scaunul cu rotile și domnul cu un copil, toți mergând la etajul 9 (neurologie)? Sau familia veselă care mergea la etajul 5 și mai că n-a trecut peste noi ca să se-nghesuie cu mic, cu mare-n lift?
Cred că v-ați prins cine a folosit prima dată liftul. Și de ce risc să devin rasistă…
Tot de la dentist
Dacă tot am povestit ieri cum a decurs albirea, să-mi continui ideea și să vă zic ce mi-a plăcut și ce nu mi-a plăcut la cabinet. O să o iau din nou în ordine cronologică.
În primul rând, am apreciat oferta cu 90% reducere :D. Eu am luat două vouchere, unul pentru mine și unul pentru prietenul meu. Ne-am programat amândoi în aceiași zi, unul la ora 4 și altul la 6 pentru că procesul durează cam două ore, în teorie. El a mers primul și din cauza faptului că a apărut o urgență, a trebuit să plece după tetartraj și curățare. Foarte frumos a fost că l-au reprogramat pentru albire.
Cum spuneam, el pe la 5 a tăiat-o și la 6 m-am dus eu. M-am prezentat, ca să aflu că nu am cine să se ocupe de mine pentru că doctorul a plecat, presupunând că dacă Alex nu a stat… nu știu. Că eu nu apar sau ceva. Eu m-am dus într-un suflet acolo degeaba (veneam fix din cealaltă parte a orașului). Deși aveau numărul meu de telefon, nu m-au sunat și s-au bazat că nu vin. Asta m-a cam iritat, dar m-am calmat pentru că domnișoara de acolo a fost drăguță și și-a cerut scuze, cum era normal. M-a reprogramat și m-am prezentat iar după o săptămână.
(Exact cum se vede în fotografie se procedează la dinți. Doar că eu am avut gelul de sub gingii albastru – cel care s-a întărit și aparatul de ținut buzele îndepărtate alb.)
A doua oară m-a sunat să verifice dacă vin și m-a întrebat dacă pot ajunge mai repede pentru că doctorul e disponibil. A fost foarte bine pentru mine, că am reușit să ajung. Am completat niște formulare referitoare la problemele de sănătate avute și mi-am dat acordul pentru albire. O chestie foarte bună, zic eu.
Dentistul a venit, a făcut cunoștinșă cu mine – o bilă albă, și ne-am apucat de treabă. Tot procesul a durat puțin peste o oră și dentistul a fost drăguț, mi-a răspuns la întrebări și mi-a explicat ce face. La final, mi-a spus că mă pot întoarce oricând pentru o nouă albire. Eu, din tot ce am citit (m-am documentat :D) știu că NU e ok să se facă albiri des pentru că afectează smalțul dinților. El a zis că nu, dar eu rămân la părerea mea. La final i-am cerut o carte de vizită, pentru a oferi datele de contact ale clinicii celor care ar putea fi interesați. El nu știa dacă mai au sau nu și domnișoara de la recepție mi-a dat o… carte de vizită. Mă rog, o chestie scoasă la imprimantă care nu face cine știe ce impresie.
Partea bună e că e curat cabinetul, arată foarte bine și angajații sunt foarte profi și prietenoși. Prietenul meu și-a făcut și el albirea în cele din urmă și a fost și el încântat de servicii; ceea ce m-a mirat pe mine a fost că, deși el avea două carii mici, nu i s-a propus o programare pentru a rezolva problema.
Deci, servicii bune, promovare mai proastă :).
Albirea dinților
Cred că de 100 de ani visam să-mi albesc dinții. Aveam eu bine înfiptă în minte ideea că dinții mei sunt galbeni și odată ce voi călca pragul unui dentist care se ocupă cu așa ceva (al meu refuză să facă albiri) voi ieși ca o vedetă de Hollywood cu pearly whites.
M-am interesat eu cât costă albirea și am cam strâmbat din nas. Între 500 și 1000 de lei. Nu vedeam rostul de a da 500 când metoda folosită la albirea mai scumpă e mult mai bună, iar 1000 de lei pe albire nu vroiam să dau din principiu :)). Așa că am rămas cu dinții mei normali, până de curând, când s-a deschis un nou cabinet de stomatologie în oraș. Trăiască Zumzi și ofertele. Pe un pachet de albire de 1000 de lei am dat fix 100! :)
În pachet era inclusă consultația, detartrajul, periajul profesional și albirea. Am cumpărat voucherul și m-am programat. Am avut ceva peripeții și am rămas cu dinții nealbiți inițial, dar totul s-a rezolvat până la urmă.
Personalul clinicii a fost foarte amabil și totul sclipea de curățenie, ceea ce pe mine m-a încântat.
Am fost preluată de doctorul care mi-a făcut albirea după ce am citit un formular legat de procesul albirii și am semnat că sunt de acord să mă supun :D. Pe lângă asta, am mai completat un chestionar referitor la problemele de sănătate. Am apreciat chestia asta.
Să revin, m-a preluat doctorul. M-a controlat pentru a vedea dacă totul e ok, mi-a dat vestea bună că n-am nicio carie și nici tartru, doar niște depuneri (eu le zic liniuțe, par maro, dar de fapt sunt verzi-albastre și apar pe partea din spate a măselelor). S-a ocupat de ele și apoi a trecut la periajul profesional, care a gâdilat :)). După asta, mi-a instalat niște chestii albastre pe gingii, chestii care s-au întărit. A pus gelul și după ce a folosit un aparat ca să facă… ceva (să-l usuce?) m-a lăsat 45 de minute singură. 45 de minute în care am murit de plictiseală și am meditat la tot ce se putea, chiar de mai multe ori. După 45 de minute a verificat starea dinților și m-a lăsat să stau așa încă 10 minute. După un total de 55 de minute de plictiseală cruntă, a venit să-mi dea jos întăriturile albastre și apoi și gelul. Am clătit șiiiiiiiiiiiiiiiii a constatat că dinții mei s-au albit cu doar o nuanță, în timp ce ai altora se albesc chiar și cu 3.
Aș mai face asta iar? Nu. Nu la prețul de 1000 de lei :D.
Am parte de sensibilitate? Nu. M-a săgetat un dinte când m-am dat jos de pe scaunul dentistului și aia a fost tot. Am făcut albirea acum o săptămână, am avut experiențe cu mâncare fierbinte, dar și cu băutură rece și nimic, spre bucuria mea. Probabil e și din cauza faptului că am o dantură sănătoasă și mi-o îngrijesc temeinic.
Aș mai avea o grămadă de chestii de zis referitor la impresia pe care mi-a făcut-o clinica și personalul, dar probabil voi reveni cu o nouă postare.
Și niște fotografii. Înainte de albire:
După:
Problema e că nici pozele nu-s făcute în aceleași condiții, iar în prima sunt machiată (natural, da :P) și în a doua nu.
