Misterul ginecologului care își făcea prea bine jobul
Asta este o poveste cu un ginecolog. Știți voi, oamenii ăia care tratează anumite părți ale corpului feminin. Probabil o să vă întrebați ce caută un ginecolog la mine pe blog, cum a ajuns el aici. Păi, sunt fată, ăsta e un prim motiv întemeiat să apară. Al doilea motiv e că mi-am amintit de o conversație de la un ex-ex-ex-ex-job (conversație la care am fost martoră), extrem de interesantă, din seria sunt blondă și asta spune totul.
Decor, deci: birou cu muuuuuuuuuuuulte fete, da’ multe!
Subiectul: tanti sau nene ginecolog?
Discuția:
Persoana X: Eu am ginecoloaga mea la care merg întotdeauna, mă cunoaște, știe ce probleme am.
Persoana nefericit de blondă: Am mers și eu la o femeie ginecolog în zona Girocului, dar nu mi-a plăcut.
Persoana X: Și ai găsit un medic potrivit?
Persoana naiv și frumos de blondă: Da, am găsit un medic bun în Calea Șagului. Un arab, bărbat. Fooooooooooarte de treabă.
Persoana X: Foarte bine, trebuie să mergi cu încredere la ginecologul tău.
Persoana insistent de blondă: Trebuie să mergi și tu la el.
Persoana X: Dar eu am deja pe cineva, am doamna doctor la care merg întotdeauna.
Persoana enervant de blondă: Dar trebuie să mergi la ăsta, e cel mai bun doctor ginecolog!
Persoana X: Dar nu vreau să-mi schimb doctorița. Și-n plus, mi-am și făcut controlul anual!
Persoana suspicios de pasional de blondă: Da, dar trebuie să mergi la ăsta măcar o dată, să vezi cum e!
Privirile și reacțiile tuturor: well… some things in life are priceless (for everything else there is MasterCard).
Drama intelectualului stupid
Dacă nu v-ați prins din titlu unde bat, eu fac parte din generația care l-a scris pe Ion (sau pe Moromete) la bac la subiectul de eseu numit pe atunci ”Drama intelectualului lucid”. Și povestind zilele astea cu Aida (știți voi, fata aia care face cunoștință cu toți oamenii de n ori) de sistemul nostru de învățământ (eh, am trecut la discuții de oameni mari, vedeți?) mi-am amintit că nici ai mei colegi n-au fost cu mult mai deștepți decât actualele generații care pică simulările la bac, examenul de bac, ăla de permis și orice examen se poate pica dacă tata sau mama nu au pile.
Întâmplarea cu intelectualul Ion e din anul de grație 2006. Dacă profesoara mea de limba română n-ar fi fost atât de inspirată încât să ne predea caracterizarea lui Ștefan Gheorghidiu (ăla cu dragostea absolută, relația absolută și orice din viața lui mai absolut ca vodka) cu titlul ”Drama intelectualului lucid” aș fi înțeles că pe unii din colegii mei nu i-a dus acel fir logic până el, dar așa nu poate să nu mă bântuie și-n anul 2013 dilema: cum s-au gândit ei că Ion (țăranul care pupa pământul) sau Moromete (alt țăran, dar unul căruia îi plăcea să filosofeze) sunt intelectuali?
Bănui eu că s-au dus ei la bac setați pe viața de la țară. Că pică ”Ion” sau ”Moromeții”. Sau au fost traumatizat de astea două cărți. Sau impresionați. Sau, sau, sau. Cert e că intelectualul din titlul nu le-a spus absolut nimic. Nimeni (aproape) nu s-a gândit la rădăcina problemei: intelectualul e un om cu studii. Ion, săracul, ce studii să aibă când el visa țărână multă și muiere avută? Moromete fiind un pic mai răsărit, clar i-a indus în eroare că parcă citea ziarul și dacă țin bine minte, avea o viziune aparte asupra lumii (recunosc, romanele astea două m-au plictisit groaznic și n-am putut înghiți ”Moromeții”, deși din ”Ion” am citit ”Blestemul pâmântului”, la partea cu iubirea am cedat și-am dat de pereți cu cartea).
Mă rog, problema fundamentală la mine e că intelectualii noștri de azi nu știau la opșpe ani ce-i ăla un intelectual. Așa că să nu ne mirăm că se jeluiesc și plâng pe la televizor și copii și mămici și tătici că le este greu la prunci să treacă de bac. Dacă n-au nici informația de bază, n-au cum. N-o aveau nici acum 7 ani, acum nici atât (revenim în prezent, da?), că-s prea ocupați să dea jos referate de pe net pe tabletă, n-au timp să le și deschidă. De cititul cărților (no, bun exemplu dau eu după ce m-am lăudat că nu le-am citit pe astea două cum trebuie, dar să știți că-n rest le-am cam citit pe toate) nici nu mai zic, cred că se mulțumesc să le știe titlurile, că să rețină autorii nici nu se pune problema de multe ori.
Eu nu susțin că ar trebui toți să ne punem non-stop pe citit cărți, nici nu-i fac pe toți proști, dar nu pot să nu remarc ignoranța și lipsa de logică care au dus la dezastrul din 2006 de la bac. Abia aștept să văd ce surprize ne așteaptă anul ăsta.
Pentru că în prezent chiar trăim o dramă a intelectualilor stupizi, produși pe bandă rulantă, în facultăți care îi aruncă-n lume fără o fărâmă de cunoștințe la purtător după cei (minim) 3 ani de studiu.
Pereții altora
Acum câțiva ani eu și colegii mei de liceu ne lăudam cu noutățile pe Hi5. Habar nu am dacă acum mai există sau și-a dat obștescul sfârșit după lupta clar nedreaptă dusă cu mult mai puternicul Facebook. În fine (observați că nu mă pot concentra pe un subiect și încep să bat câmpii? O să vă povestesc și despre asta zilele viitoare), ideea-i că în decurs de niște ani de când am terminat liceul (7 la număr, sper să nu mă aștepte la colț vreo fostă colegă să mă bată că am dat drumul informației pe net) ceea ce punem pe pereți s-a schimbat radical.
Dacă imediat după liceu descopeream fantastica lumea a rețelelor de socializare online și ne puneam un milion de poze cu noi, editate și supraeditate și răseditate, acum am trecut la next level, cel puțin așa mi se pare mie.
De la poze cu torturi am ajuns să văd rețete de mâncare sănătoasă. De la discuții despre Cola, articole despre smoothie-uri, de la linkuri către cluburi, bloguri de călătorii scrise cu multă patimă și de la poze cu actori, în multe cazuri statusuri care anunță noi logodne sau nașterea unor noi membri în familiile foștilor mei colegi. Muzică tot mai interesantă, discuții utile, informații relevante, fotografii splendide, relatări de nicăieri și de peste tot.
Am învățat cu toții (well, răutatea și obiectivitatea din mine e prezentă și aici: majoritatea) să ne bucurăm de lucrurile cu adevărat importante. Să avem grijă de noi, de sănătatea noastră, să dăm atenție evenimentelor din jurul nostru și să ne dedicăm celor dragi.
Citesc de pe pereții colegilor mei foarte clar ceea ce nimeni nu a pus până acum în cuvinte: copiii alături de care am crescut au crescut.
Unde se duc bunicile când se duc?
La 3 ani:
” – Ce-s astea?
- Paharele pe care le vei primi tu când o să te măriți.”
La 7 ani:
” – Pentru ce sunt astea?
- Sunt paharele pe care le vei primi tu când o să te măriți.”
La 12 ani:
” – Ce-i cu paharele astea?
- Astea le vei primi tu când o să te măriți, rosz lanya!”
La 18 ani:
” – Când ziceai că îmi dai paharele astea?
- Când o să te măriți.”
Anul trecut:
” – Paharele astea. :)
- Acuma dacă tot te-ai mutat cu drăguțul, nu ți le iei?
- Dar nu m-am măritat!
- Nu, dar… îs ale tale.
- Lasă că mi le dai când mă mărit.”
Paharele alea m-au fascinat de când le-am văzut prima dată în vitrina bunicii mele. Cred că a observat și ea, pentru că nu le-a folosit nici măcar o dată, paharele primite când a sărbătorit în 1987 ieșirea de pensie. Și de fiecare dată când o întrebam ce-i cu ele, îmi răspundea că o să le primesc când mă mărit. Și am așteptat destul de cuminte știind că în ziua când eu o să mă căsătoresc, paharele vor fi ale mele. Nu m-am grăbit niciodată să le iau și nici ea n-a insistat, știind că ea va fi acolo și mi le va da.
Acum încă nu realizez că asta nu se va întâmpla indiferent dacă mă voi mărita peste un an, 5 sau 10. Și că nu o să trăiască ceea ce de minim 20 de ani visa să vadă. Și că nici pe copiii mei nu îi va cunoaște, așa cum spera.
Sper doar că atunci când bunicile se duc, se duc alături de bunici.
Zile de 8 martie de mult apuse
Azi e 8 martie. Așa că La mulți ani, dragelor! Deși nu țin să subliniez eu pe blog diverse evenimente de acest gen, ziua de 8 martie mi se pare frumoasă și deosebită, nu doar pentru că e una din primele de primăvară ci și pentru că are un aer special. Viața stă să explodeze-n jur, iarba verde așteaptă să apară și peste tot sunt flori colorate și parfumate și pline de polen nerăbdător să mă facă să sufăr.
Nu știu care-i primul 8 martie – Ziua Mamei, de care vă amintiți voi, dar eu îmi aduc aminte bine o zi în care am desenat cu degetele, cu tempera, portretul mamei, la grădiniță. Cred că e inutil să vă zic că am conturat o chestie brunetă hidoasă cu două puncte mari negre pe post de nas, operă de artă care a făcut-o pe mama mea în carne și oase să râdă nestingherită.
Îmi amintesc și când am învățat tot la grădi să cântăm ”E ziua ta, mămico/ În dar ți-am adus inima/ Și crede-mă, mămico/ Un dar mai frumos nu se putea.”
La școală am refuzat o dată un buchețel de flori de la un coleg. Că nu știam cum să reacționez.
Când am crescut, mama a început să mă trateze cu ciocolată de 8 martie.
Mai târziu, după ceva ani, am început să ies cu fetele pentru a marca ziua asta, a noastră.
Ultima amintire clară și precisă a zilei de 8 martie e de acum 6 ani. Eram cu fetele la terasă, toate fără prieteni. Admiram băieții care treceau cu flori, îi lăudam pe cei care aveau buchete frumoase și îi vorbeam de rău pe cei cu garoafe sau flori ofilite. :)) 8 martie era în timpul săptămânii și ca să ne facem de cap ca niște single girls dezamăgite că nu au primit nici o floare am decis să ieșim în sâmbăta următoare să dansăm.
Să zicem că până la urmă am primit o floare pentru 8 martie și de atunci data de 9 a devenit mai importantă și n-aș stii să zic exact ce am făcut de Ziua Mamei/ Femeii în ultimii ani, în detaliu. Oricum, an de an am sărbătorit frumos.
Așa că anul ăsta vă scriu pe blog La mulți ani și o primăvară frumoasă, încărcată de flori și fericire!
