Oana Kovacs

13

Cât de departe mergi pentru compania în care lucrezi?

 

De muuuuuuuuuuult timp am curiozitatea asta.

Mi-am pus întrebarea, again (și probabil devin enervantă, îmi cer scuze), în urma experiențelor negative de la locurile anterioare de muncă. Mi-am luat niște țepe incredibile și n-am fost singura. Am fost doar încă un angajat frustrat care vine zilnic la lucru nemulțumit, cu scârbă, cu lehamite și cu speranța că poate apare ceva și poate să-și dea demisia. Și dintotdeauna am fost sinceră la interviuri și am insistat pe sinceritate, menționând că dacă-s prostită în față, oricum voi afla și îmi voi da demisia cât de repede pot.

Totuși, se pare că managerul român preferă să-și schimbe angajații în același ritm cu șosetele murdare, în loc să găsească niște oameni competenți pe care să îi trateze ca pe niște oameni competenți, nu ca pe niște servitori personali care pot sta în firmă până târziu în noapte (da, se întâmplă!) pe principiul că aia-i treaba lor și trebuie să și-o termine. Mă rog, despre orele suplimentare neplătite, altădată! 🙂

Știu că mulți din cei cu care am lucrat abia așteaptă să scriu și le bate inima mai tare când observă un titlu sugestiv. 😀

Azi nu vorbim despre manageri, ci despre angajați. Cei care suferă de exces de zel și își închipuie că dacă pupă în cur șterg șeful de scame o să rezolve inclusiv problema copiilor muritori de foame din Africa. Hell to the no! Mă întreb dacă merită să-ți pui alți colegi/ angajați în cap și să învârți treburi urâte ca să te placă șeful.

Guess what? Vremurile-s altele și șansele de a sta într-o firmă până la pensie sunt practic nule. Nu vreau să-l văd pe ăla care se comportă urât cu colegii și le pune bețe-n roate și ajunge apoi tot la mâna acelor oameni prin alte companii. Oricum, din câte am observat până acum, în general, oamenii care suferă de prea multă dragoste pentru șef companie, sunt până la urmă ignorați fix de el și umiliți și jigniți tot de el.

Merită?

Eu zic că nu, dar aștept sunt interesată și de contra-argumente. De exemplu, aș fi curioasă care e motivația și scuza celor care calcă peste cadavre în speranța de a avansa…

sursă fotografii

Comments

Oana • March 12, 2012


Previous Post

Next Post

Comments

  1. Oana S. March 12, 2012 - 08:18 Reply

    În cazul meu nu e vorba de job, dar mai văd ocazional colegi care suferă de amor sălbatic pentru anumiţi profesori, în speranţa că poate la un moment dat în viaţa asta vor ajunge asistenţi universitari. E greu de privit :))

    • Oana March 12, 2012 - 09:00 Reply

      Daaaaaaaa, asa era si la scoala :D.

  2. Bia March 12, 2012 - 09:00 Reply

    Din nefericire eu am avut o experienta destul de negativa cu primul meu job, unde am stat 1 an si jumatate, desi mi-am dorit sa-mi dau demisia dupa o luna 😛

    Din naivitate la acea varsta de 22 de ani, am tacut si am inghitit TOT, pana la urma tot plecand de acolo prin demisie, si inca mai visez urat si acum cum ca ma intorc acolo si nimic nu s-a schimbat.

    Drept urmare de la următorul job (al doilea deci) am plecat dupa o luna jumate, desi nu era nici pe jumate rau ca la celalat dar avea potential sa devina :))) Asa ca nu am riscat. Intre timp, mi-am petrecut doi ani jumate incercad ceva pentru formarea mea (aka şcoala), dar si aici a fost norma intreaga cu sacrificii cate stele pe cer, caci eram platita.

    Momentam am doua luni vechime la un alt job şi recunosc ca pana acum imi place, e cel mai bun dintre toate cele enumerate mai sus. Colaborarile (de care n-am dus lipsa) nu se pun, caci din ele chiar poti iesi oricand flueirand.

    Concluzie: indiferent de compania la care lucrezi, indiferent de job-ul pe care il ai, nu merita sa mergi prea departe nici pentru bani, nici pentru faina, nici pentru NIMIC, caci in general Compania te va privi ca pe un sclav pe plantatie cu cat iti da mai multi bani, nimeni nu este interesat de studiile tale, de familia ta, de tine ca OM ci doar ca ANGAJAT.

    Sfat (daca imi permiteti): Incercati sa faceti ce va place, chiar daca sunt bani mai putini la mijloc, incercati sa nu ratati nicio oferta buna dar riscanta doar pentru fidelitatea pentru o anumita companie, incercati sa vedeti lucrurile asa: daca nu castig mult, macar sa fac ce-mi place, daca nu fac chiar ce-mi place, macar sa fiu respectat si apreciat şi niciodata nu renuntati la cele de mai sus doar pentru bani, in final o sa renuntati voi la ei, fiind cu nervii la pământ. Succes!

    • Oana March 12, 2012 - 09:57 Reply

      Bia, si eu am ajuns, dupa MULT timp la un job care imi place la nebunie si unde sunt tratata foarte bine. Din fericire n-am stat niciunde pana acuma extrem de mult timp, tot timpul am plecat cand gaseam ceva un pic mai bun macar. Acum am primul job la care ma vad stand pe termen lung :).

  3. Bia March 12, 2012 - 09:01 Reply

    O GOD, acum vad cat m-am intins. Scuze :*

  4. CristinaTM March 12, 2012 - 16:31 Reply

    Bună întrebarea, Oana. Eu am avut doar 3 job-uri până acum, că de câțiva ani lucrez pe cont propriu. Mi-au ajuns însă până peste cap. dacă la primul job am dat peste niște oameni superbi (și colegii, și șefii), următoarele două au fost iadul pe pământ.

    La unul dintre ele aveam o colegă idioată care mereu ne băga bețe în roate și ne mințea șefii cu tot felul de idioțenii, doar să iasă ea bine în ochii lor și la al doilea aveam o directoare de HR care nu suporta să vadă directoarea companiei în relații bune cu vreun angajat. Pe toți ne desființa pe rând. M-am trezit că mi-a tăiat din salariu că de ce mi-am permis să vin eu cu propuneri de campanii de CSR. Directoarei mari îi plăcuse propunerea mea și avea de gând să o implementeze, dar asta ar fi însemnat ca departamentul de HR să pună osul la treabă. Îți dai seama că am plecat instant de acolo, și eu și ceilalți doi colegi cu care lucram. Am lăsat directoarea de HR să facă singură tot, dacă tot era ahtiată după atenția șefei.

    • Oana March 12, 2012 - 19:40 Reply

      Wow, ce oameni de rahat. Adevarul e ca e foarte greu de gasit un job ok, si mai ales sa nu se manance colegii intre ei, trecand peste problema management-ului defectuos.

  5. Hapi. River_woman March 12, 2012 - 17:37 Reply

    Cei care isi “lovesc” colegii ca sa avanseze sunt niste persoane slabe ,lipsite de caracter si care nu reusesc sa se autodepaseasca asadar au nevoie de victime ca sa fie remarcate
    Desi pare ca ai nevoie de mult tupeu si “tarie” ca safaci asa ceva -aceste lovituri sub centura denota neincredere in propria persoana.

    • Oana March 12, 2012 - 19:41 Reply

      Da, dar stii ce iti vai raspunde o persoana de genul ala? Ca esti invidiosul pe succesul ei :)).

      • Hapi. River_woman March 13, 2012 - 13:26 Reply

        Da nici nu conteaza cum raspunde pentru ca in general constiinta reaminteste fiecaruia la momentul potrivit daca a facut bine sau rau
        In cazul sociopatilor, lucrurile stau diferit :))

  6. Taut Oana Maria March 12, 2012 - 22:28 Reply

    Eu zic simplu: oamenii de genu celor care-si pupa seful in f…runte si calca peste cadavrele colegilor, in speranta unei iluzorii avansari sun lipsiti de caracter, bine nici macar nu au acest cuvant prin vocabular, dar asta-i alta poveste. Si da, in unele cazuri chestia asta cu lingusitu nu functioneaza, asta daca seful are vreo urma de coloana vertebrala, daca nu…toata strategia lingailor va da roade, din pacate.

    • Oana March 12, 2012 - 23:19 Reply

      Dar daca seful nu are coloana vertebrala, iti zic eu sin sursa sigura ca da roade instant :D.

  7. brontozaurel March 13, 2012 - 22:07 Reply

    Nu, nu merita.

    [Sayin’ that with a bit of bitterness. Money, attention… I’ve known them all and they’ve failed to make me happy]

Leave a Reply