O sâmbătă perfectă
Ar însemna să avem una din noi o infinity pool într-o locație exotică și absurd de scumpă și să ne relaxăm cu cocktailuri. Adică așa:
Pentru că mai avem un pic de muncit până ajungem la treburile astea, testăm ștrandurile timișorene.
Tabletă cu mâță
Azi e vineri, deci putem să ne-ntindem cât vrem cu pierdutul de timp, nu?
Dacă tot e weekend, să lăsăm filosofia la o parte și să ne distrăm. Și am și eu o curiozitate. Cum se înțeleg părinții voștri cu tehnologia? Ca să înțelegeți de ce întreb, am avut următorul dialogul cu mama:
- Oana, vreau o tabletă cu mâță!
- O ce???
- O tabletă cu mâță! Să vorbesc cu ea…
- Mama… ce tabletă? Ce mâță?
- Dragă, una mică, cât o palmă. Și era o pisică pe care puteai să o mângâi și să o faci să o toarcă și să vorbești cu ea.
- Dar, mama, tu ai o pisică REALĂ!
- Da, dar vreau și o tabletă cu mâță. E scumpă una???
Voi cu siguranță ați auzit de gadgetul ăla numit iPhone și de Talking Tom. Mama nu :)))).
Ingrediente pentru o zi frumoasă
Aceasta este o postare pentru care am fost mituită cu prăjituri și cu câteva ore de hlizeală continuă. Prăjiturile au venit de la o doamnă talentată, iar de orele de hlizeală continuă se leagă o carte de la editura mea de suflet, carte a cărei poveste are legătură cu o prietenă spre care nu dau link, dar vă las să ghiciți cine e.
Deci, pentru o zi frumoasă, micul dejun ar putea să fie format exclusiv din prăjiturele. Eu oricum n-aveam altceva, așa că am devorat mai multe fursecuri cu mentă și cu portocale decât era cazul. Teoretic, aveam și fursecuri imperiale, dar undeva și cândva între grija mea de a-i lăsa lui Alex și micul dejun de ieri au dispărut. El zice că nu le-a văzut, dar că sigur au fost bune. Eu îl cred pe cuvânt.
Cumva, nu zic cum, am scăpat de job, așa că ziua mi-am petrecut-o citind și mâncând în continuare, după cum m-am plâns și pe Twitter. După ce am terminat cea de-a 29-a carte pe 2012, am considerat că trebuie să mă relaxez. Stresul era prea mare și tensiunea, provocată de grija acumulării kilogramelor în plus și surmenaj, a învins.
Am plecat în oraș, unde i-am explicat prietenei mele înspre care nu dau link, că ideile ei legate de Africa (:D) și relații-s cam tot alea ale fetei din ”Lovebook”, legate de Franța și relații. Și apropo de prietene și relații, am realizat că some things will never change și că e minunat să vezi că după 10 ani anumiți oameni sunt chiar mai faini decât la început. Și că dacă în ei s-au produs schimbări de-a lungul anilor, ele pot fi încadrate la schimbări pozitive.
Și că poți să te bucuri la maxim de toate bucuriile lor. Nu m-a lovit brusc pozitivismul extrem, nici nu erau droguri în prăjituri (sau?), pur și simplu mi-am dat seama de asta și m-am bucurat. Și ca să-mpărtășesc bucuria mea am pus din pozele mele, 100% personale, chestie pe care de obicei nu o fac (chiar așa).
Și un mic ghid pentru connoisseuri: Oxy, selectează un pic de aici în jos…
NOUĂȘPE!!!
O altă experiență de la Spitalul Județean Timișoara
Fotografia este reprezentativă pentru Spitalul Județean Timișoara – sursă foto
Încerc să nu fiu rasistă. Pe bune, m-am trezit de 1000 de ori vorbind în apărarea țiganilor, pentru că așa a fost să fie. În copilărie, bunica mea stătea pe o stradă unde era plin de ei și eu mă împrietenisem cu fetițele dintr-o familie, care erau tare drăguțe. Nu știu ce s-o fi întâmplat cu ele pentru că bunica mea s-a mutat de ani buni și legătura s-a pierdut.
Dar să revin la oaia mea. În ultimele 12 luni am avut o grămadă de experiențe negative cu țigani. Mă agasează în centru, țipă după mine pe stradă pentru că (și asta-i culmea!) sunt prea albă, mă stropesc cu parfum dacă refuz să-i ascult când vor să-mi vândă ceva și așa mai departe. Ca să nu mai zic că pe lângă problemele mele absolut minore și neimportante, la care o să le supraviețuiesc, în orașul ăsta care era absolut superb (Timișoara), cerșetoria e o MARE problemă, ca să nu mai zic de problema clădirilor istorice din centru, retrocedate cum-necum, problemă de care se știa în administrație și care totuși a fost lăsată în aer pentru ani și ani… Nu că aș avea multă încredere în noua administrație, dar asta-i altă poveste.
Iar am deviat de la subiect, dar era nevoie de introducere. Pentru că de ieri, încrederea mea în programele de reintegrare a rromilor, în găsirea de soluții și alte treburi din-astea s-a dus pe… apa sâmbetei, deși cuvântul pe care-mi vine să-l țip pe blog, nu alta, e ăla din 4 litere. DA, fix ăla.
Pentru că mi s-a întâmplat o fază (aș zice incredibilă, dar probabil e ceva normal la noi) la Spitalul Județean (again!). Ajung acolo în vizită la bunica lui Alex. 75 de ani, internată în urma unui atac cerebral. Al doilea. Nu erau destule asistente să o ducă la analize (no surprise here!), așa că am mers eu. Am primit un scaun cu rotile și ghidate de o doamnă asistentă (foarte drăguță) am coborât cu liftul de la etajul 9 la parter. Am fost pe la toate cabinetele medicale pe unde avea de făcut controale și ne-am întors la lift.
Vă puteți imagina că după un atac cerebral ea nu țopăia și scaunul cu rotile nu era un moft. Și să ajung cu ea de la parter la etajul 9 nu era posibil fără lift. Ne-am postat în fața liftului, lângă un domn cu un copil mic. În spatele nostru a apărut o famile de 10-12 rromi, care meargeau și ei la cineva (mă gândesc că nu erau nici ei de plăcere acolo că nu-s atâta de inaptă).
În momentul în care a sosit liftul cine credeți că a urcat? Eu cu bunica lui Alex în scaunul cu rotile și domnul cu un copil, toți mergând la etajul 9 (neurologie)? Sau familia veselă care mergea la etajul 5 și mai că n-a trecut peste noi ca să se-nghesuie cu mic, cu mare-n lift?
Cred că v-ați prins cine a folosit prima dată liftul. Și de ce risc să devin rasistă…
Un copil. Cine-l crește?
Era din 22 aprilie draftul, dar, ca un făcut, iese la suprafață postarea abia acuma.
M-a lovit filosofia din toată părțile în ultima vreme și așa ajung la mult disputatul subiect: copilul (sau copiii, dar să începem de la un număr unic). Am văzut, oarecum în mod egal la cei de vârsta mea două tendințe. Unii îi așteaptă cu nerăbdare, alții nu știu cum să se ferească mai tare. Și pentru aceiași problemă, aud două chestii total distincte de la cele două tabere.
Cine-l crește? (Adică educă, să fim bine înțeleși…)
Am observat că în general ăia care abia așteapă bebelușul mult dorit se gândesc deja cum îi vor ajuta părinții. De aia îs părinți, ca să ajute! Hmmm, pe mine personal, argumentul nu mă convinge, dar să trec mai departe. Părinții vor ajuta că abia așteaptă un nepot. Și existe și bone și alte tanti care n-au de lucru.
Concluzia mea: da, bebelușul are nevoie de părinți doar când doarme, să-l admire, că-n rest îs alți fraieri care abia așteaptă să se arunce la schimbat scutecele murdate ale noului membru al familiei. Că de făcut și de dorit copilul e simplu…
Tabăra cealaltă, cei care folosesc 3 metode contraceptive și spun și-un Doamnea-ajută înainte să purceadă a exersa exercițiile care duc chiar și la făcut copii în circumstanțele pe care ei le evită. De ce să-l facă? Cine să-l crească? Dar cariera? Trecerea de la Secretară Junior la Secretară (full?)? Dar cele 3784783578 de rate la casă? Vacanța în Maldive? Aoleu! Supărați mai ceva ca luptătorii din bătălia de la Mărășești, nu mai au mult până la a-și lipi abțibilde cu un bebeluș cu un X roșu peste și sloganul ”Pe aici nu se trece!”.
Concluzia mea: așa, nu-i faceți. Așteptați până se termină ratele la casă. Și la mașină. Și până vedeți cele 7 minuni ale lumii. Și apoi întrebați-vă ce termen SF e ăla fertilitate.
Eu îs undeva la mijloc, ca și alții (zic eu!)… Și nu, nu susțin niciuna din cele două tabere.
