Frumusetea celorlalte femei

Vreau o casa plina de carti

Asa a ajuns cineva pe blogul meu intr-o zi :). 

Si eu vreau o casa plina cu carti (dar sa fie plina o singura camera, numita biblioteca, nu de alta, da’ mi-s alergica). Si eu visez la pereti inalti cu rafturi pline de carti pe ele, cu niste fotolii comode care sa te lase sa te afunzi in ele si sa iti permita sa te relaxezi citind. Si mai vreau si o masa de lemn (inchisa la culoare neaparat si rotunda) unde sa fie puse cartile pe care le citesc in momentul ala. Si mai vreau sa am pe masa si ciocolata calda pe care o savurez pierduta printre pagini. Si perdele vreau – groase si prietenoase, nu vreau iarna sa vad copacii dezgoliti, prefer lumina calda a lampilor, decat cea rece de afara. Si vara sa bata razele soarelui pe carti si sa vad firele de praf cum danseaza (sa recunoastem ca intotdeauna e praf intr-o biblioteca :) ). Si mai vreau sa am multe poze cu cei dragi si sa pot asculta dintr-un colt ascuns (vreau o biblioteca fara tehnologie la vedere) vocea lui Freddie cand simt nevoia sa inchid ochii si sa visez.

Si in marea mea de carti, vreau una cu autograful lui Marquez, nu se poate altfel!

(Il insel pe prietenul meu) – A TRAI PENTRU A-TI POVESTI VIATA – Gabriel Garcia Marquez

(Partea grava e ca el stie si accepta :). Stie ca sunt indragostita de bunicul Marquez si ma lasa cu ale mele – sa visez sa il cunosc si sa plec de la intalnirea noastra cu un autograf.)

Pana o sa ajung sa il cunosc, i-am citit cartea autobiografica (a noua pentru mine, din cele zece pe care le am) – “A trai pentru a-ti povesti viata” si acum sunt profund impresionata. Cartea este superba – este prima dintr-o trilogie (mor de curiozitate cand apar celelalte doua, mai ales ca asta a aparut acum 9 ani) si se termina la fel de brusc cum incepe.

Povestirea nu are stilul clasic – nu incepe cu copilaria, pentru a continua cu adolescenta si apoi maturitatea, ci incepe cu un episod din timpul studentiei – cu episodul vinderii casei din Aracataca (casa bunicilor), localitate rebotezata in mai multe romane cu numele mitic Macondo.

Povestirea sufera intreruperi pentru a rememora diverse episoade din viata, pentru a evoca figurile parintilor si ale bunicilor, ale fratilor si surorilor. Chiar daca nu se desfasoara in stilul obisnuit, prima parte a autobiografiei relateaza toata viata lui pana la plecarea in Elvetia pentru doua saptamani (care s-au facut trei ani) in tinerete.

Trecand peste introducerea mea stil comentariu la ora de romana (am incercat sa fac schimbari, nu pot, am traume se pare…), vreau sa subliniez ca pe parcursul intregii lecturi am simtit ca Marquez e langa mine si imi povesteste el cuvant cu cuvant cele intamplate. M-a impresionat incapatanarea lui de a nu studia Dreptul si stilul in care isi lua examenele – batea campii pe langa subiect cu ceea ce ii incanta mai tare pe profesori (aici m-am regasit) si trecea fara prea multe probleme. M-a uimit faptul ca nu stie sa scrie corect si mama lui ii trimitea si la maturitate scrisorile inapoi, corectate cu cerneala rosie J. Mi-a placut cum povestea de copilaria lui, de bunicii lui, de povestea de dragoste a parintilor si de incercarea zadarnica a parintilor lor de a-i desparti. M-a miscat caracterul mamei lui – pe langa cei 11 copii ai ei cu sotul ei, a avut puterea sa ii “stranga” la ea acasa si pe ceilalti copii ai lui, conceputi inainte sau dupa casatoria cu ea…

Marquez nu se eschiveaza si povesteste si de noptile pierdute in patul prostituatelor sau a femeilor casatorite, totusi, cartea se incheie cu un raspuns pozitiv de la cea care ii este inca sotie (nu zic mai mult…si eu sunt nerabdatoare sa citesc continuarea).

Ce nu prea am inteles? Partea in care a facut referire la politica si la diversi intelectuali, in mod sigur personaje cunoscute in Columbia, total anonime pentru mine care nu sunt la curent nici macar cu scena politica romaneasca. Macar despre faimosul 9 aprilie 1948 am putut afla mai multe de pe internet, fiind unul din episoadele cele mai marcante din viata lui Marquez, cauza plecarii de la Bogota spre o viata noua doar cu hainele de pe el si cu o servieta furata de la cel mai elegant salon de ceai din capitala Columbiei.

M-am bucurat sa aflu inspiratia catorva carti de-ale lui si sa aflu totul despre zbuciumul prin care a trecut ca sa devina scriitorul care este acum si imi pare rau ca nu am putut vorbi in termeni mai frumosi, mai clari, dar inca sunt sub impresia cartii si cred ca niciun review din lume nu ii poate reda farmecul.

E o carte care trebuie citita :).

Am descoperit…

Astazi am avut o revelatie. Pentru ca in ultimele zile lucratoare din viata mea am decis sa consum in timpul programului de lucru un laptic gustos si sanatos (cu ciocolata pentru ca nu apreciez gustul natural de lapte si reactia la el e “Iec, iec, iec”) am apelat la prietena Fulga de care uitasem in ultimul timp. Si cum am avut-o pe dansa sub nas intr-o cutie mare, de un litru, atatea ore, am inceput sa imi pun intrebari… cum ar fi:

De unde stiu eu ca Fulga e vacuta? Ca ea asa se prezinta… pe o parte a cutiei chiar este o “marturie” a ei, cu un citat care se incheie ceva de genu’ – “Pe cuvantul meu de vacuta de incredere”. Ok, de incredere, de incredere, dar cum dovedesti tu, draga Fulga, ca esti vacuta? Si am intrat la banuieli – daca Fulga o fi defapt un vitel sau chiar un domn bou pasionat de culoarea roz – dupa cum ii este redat pe cutii zambetul? Sau Fulga e un pic pitzipoanca si e in trend cu vremurile si de asta a apelat la culoarea roz? Totusi… rozul nu e turbat, deci nu e caz de piztipongeala, e mai degraba baby pink, deci Fulga o fi o vacuta adolescenta, sau un fel de Lolita, si daca e un fel de Lolita e ok sa o incurajam cu mesajele astea subliminale? Dar totusi cum dovedim ca e o Fulga? Si nu UN Fulg??? Daca ar fi un el, nu ar trebui sa fie un fulg pe cutia de lapte? Ceva gen lapte alb ca neaua si prostii din-astea pentru iubitorii de zapada? 

Ca sa imi continui cercetarile, astazi am schimbat laptele cu ciocolata cu unul cu vanilie… si pe acela am descoperit o Fulga ceva mai feminina – are doua floricele in gura :) – - nu inteleg de ce doua (tinand cont de obiceiul de a duce unei anumite categorii “sociale” flori cu sot intr-o ultima ocazie), cand puteau fi trei – doua pe o parte si una pe o parte (de-a dreptul chic ;-) ). Dar, tot uitandu-ma azi la imaginea Fulgai intr-o campie parfumata cu flori de vanilie, cu soarele si curcubeul in spatele ei, cu nori parfumati (si aia de vanilie, pun pariu) in vazduh mi-am dat seama – Fulga ARE NEVOIE de gene!!! Gene lungi si intoarse, din care sa bata cochet cand te serveste cu un pahar de lapte vanilat :). Pe cutie mea am desenat eu singura, nu cred ca s-ar fi bucurat cei de la Carrefour daca as fi rezolvat problema asta si pentru ei…

I diiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiid it!

Am terminat de citit “A trai pentru a-ti povesti viata” – o sa revin cu un scurt review dupa ce se “aseaza” toate informatiile :).